În umbra soacrei – Lupta unei mame pentru viitorul fiicei sale

— Nu pot să cred, Nóra! Cum adică vrea să treacă casa pe numele mamei lui? Am simțit cum mi se strânge inima, iar vocea mi-a tremurat fără să vreau. Eram în bucătăria noastră mică din Pitești, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită, dar totul părea brusc străin, rece.

Nóra a oftat și s-a așezat greoi pe scaun, mângâindu-și burtica rotundă. — Mamă, te rog, nu începe iar. E decizia lui Radu. Zice că așa e mai sigur, că mama lui are grijă de acte, că noi suntem ocupați cu copiii…

— Dar tu ce zici? Tu ce simți? Am întrebat-o, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. O vedeam obosită, cearcănele îi întunecau ochii albaștri moșteniți de la mine. Știam că nu-i ușor cu un copil mic și altul pe drum, dar nu puteam să tac.

— Nu știu… Poate are dreptate. Poate exagerez eu…

M-am ridicat brusc și am început să strâng farfuriile cu gesturi nervoase. În mintea mea se derulau toate poveștile auzite la serviciu: femei rămase pe drumuri după ce soacra sau socrul au pus stăpânire pe tot. Nu voiam să ajungă și Nóra acolo.

Seara, când am ajuns acasă la mine, l-am sunat pe soțul meu, Doru. — Nu pot să cred ce se întâmplă! Radu vrea să-i dea casa maică-sii! Cum să facem să o oprim pe Nóra să accepte?

Doru a oftat la celălalt capăt. — Nu te băga prea tare, Maria. O să creadă că vrei să-i controlezi viața. Dar eu nu puteam sta deoparte.

A doua zi m-am dus la Nóra cu o pungă de portocale și cu inima cât un purice. Radu era acasă, butonând telefonul pe canapea. — Bună ziua, mamă-soacră! a zis el cu un zâmbet fals.

— Bună, Radu. Putem vorbi puțin?

A ridicat din sprâncene, dar a dat din cap. — Sigur.

— Am auzit că vrei să treci casa pe numele mamei tale. De ce? Nu e mai bine să fie pe numele vostru? Pentru copii…

Radu s-a încruntat. — Mama are grijă de acte, știe ea cum e cu taxele și impozitele. Plus că dacă pățim ceva, măcar știm că nu rămâne nimeni pe drumuri.

— Dar dacă pățiți ceva, nu ar trebui ca Nóra și copiii să fie protejați? Am întrebat apăsat.

Nóra s-a strâns lângă mine, ca o fetiță speriată. Radu a ridicat tonul: — Nu vă mai băgați în familia noastră! E casa MEA!

Am simțit cum îmi arde fața de furie și neputință. Am plecat fără să mai spun nimic, dar în noaptea aceea nu am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Nóra: nopți nedormite, bani strânși pentru facultatea ei, grija de fiecare zi. Cum să o las pradă unei soacre lacome?

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Nóra la telefon. Plângea des, era tot mai retrasă. — Mamă, nu mai pot… Radu țipă la mine dacă aduc vorba de casă. Zice că sunt influențată de tine…

Am simțit că mă sufoc. M-am dus la biserică și m-am rugat pentru liniște și înțelepciune. Preotul m-a ascultat și mi-a spus: — Maria, uneori trebuie să-i lași pe copii să-și trăiască propriile greșeli…

Dar cum să fac asta când văd pericolul atât de clar?

Într-o duminică am mers la ei cu Doru. Am găsit-o pe Nóra plângând în dormitor, iar pe Radu certându-se cu mama lui la telefon: — Nu mă mai bate la cap cu actele! O să fac cum vreau eu!

Am intrat la Nóra și am luat-o în brațe. — Hai acasă la noi câteva zile, i-am șoptit.

A venit fără bagaje, doar cu fetița de trei ani și burta mare. În acele zile am încercat să-i redau curajul: — Ești mama copiilor tăi! Ai dreptul să fii protejată!

Radu a venit după ea furios: — Ce i-ați făcut? De ce mi-ați luat familia?

— Nu ți-am luat nimic! i-am răspuns calm. Dar Nóra are nevoie de liniște și siguranță.

S-au certat ore întregi. La final, Nóra a spus printre lacrimi: — Dacă nu mă respecți și nu-mi asculți temerile, nu pot trăi cu tine!

A fost un șoc pentru toți. Radu a plecat trântind ușa.

Au urmat luni grele: avocați, discuții interminabile despre acte și drepturi. Soacra lui Nóra a încercat să o convingă că „așa e bine pentru familie”, dar eu am stat ca un zid lângă fiica mea.

Într-un final, după multe negocieri și presiuni din partea ambelor familii, Radu a acceptat ca jumătate din casă să fie trecută pe numele Norei. Nu era idealul meu, dar era un pas spre siguranță.

Nóra a născut un băiețel sănătos. Când l-am ținut prima dată în brațe, am simțit că toată lupta mea nu a fost în zadar.

Dar rana dintre noi și familia lui Radu nu s-a vindecat nici azi. Ne salutăm rece la aniversări și Crăciunuri, fiecare cu suspiciunile lui.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că m-am implicat atât de mult sau dacă am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată.

Oare cât de departe trebuie să meargă o mamă pentru a-și proteja copiii? Și unde e limita dintre grijă și control?