„Închid ușa în urma mea, pentru că nu mai pot să te privesc” – Povestea unei femei care a pierdut totul într-o clipă

„Închid ușa în urma mea, pentru că nu mai pot să te privesc.” Cuvintele lui Sorin au rămas suspendate în aer, ca un ecou care nu vrea să se stingă. Am simțit cum mi se taie respirația, cum genunchii mi se înmoaie și cum lumea, așa cum o știam, se prăbușește peste mine. Era o seară obișnuită de noiembrie, ploaia bătea în geamuri, iar eu pregăteam cina, ca în fiecare zi din ultimii treizeci de ani. Nu am bănuit nimic. Nici măcar când a intrat în bucătărie cu privirea aceea rece, străină.

— Nu mai pot, Mariana. Închid ușa în urma mea, pentru că nu mai pot să te privesc.

Atât. Fără explicații, fără lacrimi. Și-a luat geaca și a ieșit. Am rămas cu lingura în mână, cu supa fierbând pe aragaz și cu inima sfărâmată. Am crezut că e o glumă proastă sau o criză de moment. Dar nu s-a mai întors. Nici în acea noapte, nici în următoarele zile. Telefonul lui suna mereu ocupat sau nu răspundea deloc. Copiii noștri, Ana și Vlad, au încercat să-l sune și ei, dar au primit aceleași tăceri apăsătoare.

Primele zile au fost un haos. Am plâns până am rămas fără lacrimi, am urlat la pereți, am spart farfurii și am dormit îmbrăcată pe canapea, cu televizorul pornit doar ca să nu aud liniștea. Ana a venit la mine după două zile.

— Mamă, trebuie să mănânci ceva. Trebuie să te ridici din pat.

— Cum să mă ridic? Cum să trăiesc fără el? Ce am făcut greșit?

— Nu e vina ta! Tata… tata a ales să plece. Nu trebuie să-ți asumi totul.

Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la toate momentele când poate am ridicat tonul, când am uitat să-l întreb cum îi merge la serviciu sau când am fost prea obosită ca să-l ascult. M-am gândit la toate aniversările petrecute împreună, la vacanțele la mare cu copiii mici, la serile când dansam în bucătărie pe muzica veche de la radio.

Apoi au început să apară zvonurile. Vecina de la trei, doamna Lungu, a venit într-o zi cu privirea plină de compasiune falsă.

— Mariana dragă, am auzit că Sorin… că ar fi cu cineva. O fată tânără de la birou.

Am simțit cum mi se face rău. Am dat-o afară din casă și am tras draperiile. Dar zvonurile au continuat să mă urmărească: la piață, la farmacie, chiar și la biserică. Toată lumea știa înaintea mea.

Vlad a venit într-o seară și m-a găsit plângând pe covorul din sufragerie.

— Mamă, trebuie să mergi mai departe. Pentru tine. Pentru noi.

— Cum? Cum să merg mai departe când nu mai știu cine sunt?

— Ești mama noastră. Ești femeia care ne-a crescut singură cât tata era plecat cu serviciul prin țară. Ești puternică.

Dar eu nu mă simțeam puternică. Mă simțeam mică, inutilă și trădată. Am început să merg la psiholog la insistențele Anei. Prima ședință a fost un chin.

— Mariana, cine ești tu fără Sorin?

Nu știam să răspund. Toată viața mea fusese definită prin el: soția lui Sorin, mama Anei și a lui Vlad, femeia care gătește sarmale duminica și face curat înainte de Paște.

Au trecut luni până am reușit să mă ridic din pat fără să plâng. Am început să ies din casă, timid, întâi până la magazinul din colț, apoi la piață și într-o zi chiar la coafor. Femeile de acolo șușoteau când am intrat.

— Uite-o pe Mariana… Săraca…

Am ridicat capul și le-am privit drept în ochi.

— Da, sunt eu. Și încă trăiesc.

A fost prima dată când am simțit că poate există viață după Sorin. Am început să citesc din nou romane polițiste, să ascult muzică și chiar să ies la plimbare cu vecina de la doi, Irina, care trecuse printr-un divorț acum zece ani.

— O să doară mult timp, Mariana. Dar într-o zi o să te trezești și n-o să te mai doară atât de tare.

Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Acolo l-am cunoscut pe domnul Radu, un bărbat trecut de cincizeci de ani, văduv de câțiva ani. Era blând și avea mereu o vorbă bună pentru toată lumea.

— Mariana, ai talent! Uite ce frumos ai surprins lumina în tabloul ăsta!

M-am simțit văzută pentru prima dată după mult timp. Am început să râd din nou, timid la început, apoi din ce în ce mai des. Ana și Vlad au observat schimbarea.

— Mamă, ești alt om! Ne bucurăm pentru tine!

Dar rana trădării nu s-a vindecat complet niciodată. Într-o zi l-am întâlnit pe Sorin pe stradă. Era cu acea fată tânără despre care vorbeau toți. M-a privit scurt și a trecut mai departe fără un cuvânt. Am simțit un gol imens în stomac, dar nu am plâns. Am mers mai departe.

Seara aceea am petrecut-o singură pe balcon, privind luminile orașului și ascultând sunetul ploii pe acoperișuri. Mi-am dat seama că nu mai sunt femeia care așteaptă explicații sau scuze. Sunt Mariana – femeia care a supraviețuit unei iubiri pierdute și care încearcă să se regăsească printre cioburile unei vieți vechi.

Mă întreb uneori: oare chiar putem iubi din nou după ce am fost trădați? Putem avea curajul să ne deschidem sufletul când tot ce am cunoscut s-a destrămat? Voi ce credeți?