Întoarcerea lui Doru și sfatul bunicii: Cum am salvat căsnicia când totul părea pierdut

— Nu mai pot, Ilinca. Vreau să divorțăm.

Cuvintele lui Doru au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, unde aburii de la supa de pui se ridicau încă din oala uitată pe aragaz. Ploua cu găleata afară, iar fetița noastră, Mara, dormea în camera ei, visând probabil la caii roz din povestea de aseară. Eu stăteam cu mâinile încleștate pe marginea mesei, încercând să-mi țin respirația ca să nu izbucnesc în plâns.

— Ce-ai spus? am șoptit, de parcă dacă aș fi vorbit mai tare, realitatea s-ar fi schimbat.

Doru nu m-a privit. Își freca nervos palmele, evitându-mi ochii. — Nu mai merge, Ilinca. M-am săturat să mă prefac. Am nevoie de altceva. De liniște. De… nu știu.

M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie. — Și Mara? Ce-i spunem ei? Ce facem cu toți anii ăștia?

El a ridicat din umeri, iar eu am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau toate momentele noastre: nunta la biserica din sat, primele luni în garsoniera din București, Mara făcând primii pași pe covorul vechi al bunicii. Cum ajunseserăm aici?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, privind la silueta lui Doru întoarsă cu spatele. Mă durea fiecare respirație. Dimineața, am plecat la serviciu ca un robot, cu ochii umflați și inima grea. La birou, colega mea, Simona, a observat imediat.

— Ce-ai pățit, Ilinca? Pari că ai văzut fantome.

Am dat din cap că nu e nimic, dar lacrimile mi-au țâșnit fără voia mea. Am ieșit pe hol și am sunat-o pe mama. Ea a oftat adânc și mi-a spus doar atât:

— Du-te la bunica. Ea știe ce să-ți spună.

Bunica Ana locuia la țară, într-o casă veche cu mușcate la ferestre. Când am ajuns acolo, m-a îmbrățișat strâns și m-a lăsat să plâng în poala ei ca atunci când eram copil.

— Draga mea, bărbații fug uneori de probleme ca niște copii speriați. Dar tu trebuie să-ți amintești ce ți-am spus mereu: dragostea nu e doar fluturi în stomac. E muncă, e răbdare și e iertare. Dacă vrei să salvezi ceva, lasă-ți mândria la ușă și vorbește cu el ca o femeie care știe ce vrea.

Am stat la bunica două zile. M-am gândit la tot ce spusese: despre cum l-a iertat pe bunicul când a venit beat acasă și a spart farfuria bună; despre cum a rămas lângă el când toți îi spuneau să plece; despre cum dragostea nu e mereu dreaptă sau ușoară.

Când m-am întors acasă, Doru era tot acolo, dar părea mai obosit ca niciodată. Mara se agățase de el toată ziua și îi desenase o inimioară pe o foaie ruptă dintr-un caiet vechi.

— Putem vorbi? l-am întrebat încet.

A dat din cap și ne-am așezat pe canapea. Am început să-i spun tot ce simt: frica mea de singurătate, dorința de a nu-l pierde, dar și furia că a vrut să renunțe fără luptă.

— Știi ce mi-a zis bunica? Că dragostea e muncă și iertare. Că nu trebuie să ne lăsăm mândria să ne despartă.

Doru a oftat adânc și pentru prima dată după mult timp m-a privit în ochi.

— Ilinca… nu știu dacă mai pot. M-am simțit invizibil aici. Parcă nu mai sunt eu însumi.

— Atunci hai să încercăm altfel! Să ne spunem ce ne doare fără să ne judecăm. Să ne dăm timp unul altuia. Să fim sinceri până la capăt.

A urmat o perioadă grea. Am mers împreună la consiliere de cuplu — da, chiar și într-un oraș mic ca al nostru există psihologi buni! Am început să ieșim din nou la plimbare seara, ca pe vremuri. Am învățat să ascultăm fără să întrerupem și să ne spunem „mulțumesc” pentru lucrurile mici: pentru cafeaua făcută dimineața sau pentru răbdarea cu Mara când avea crize de nervi.

Nu a fost ușor deloc. Au fost zile când am vrut să renunț iar. Dar mi-am amintit mereu de bunica Ana și de ochii ei blânzi: „Nu lăsa o furtună să-ți dărâme casa dacă încă mai ai acoperiș.”

După câteva luni, Doru mi-a luat mâna într-o seară și mi-a spus:

— Îți mulțumesc că n-ai renunțat la noi.

Am plâns amândoi atunci, dar erau lacrimi de speranță. Nu știu dacă vom fi fericiți mereu sau dacă nu vom mai avea probleme niciodată. Dar știu că am ales să luptăm pentru familia noastră.

Acum mă uit la Mara cum desenează inimioare pe geamurile aburite și mă întreb: Oare câți dintre noi renunță prea repede? Oare cât valorează o familie dacă nu suntem dispuși să luptăm pentru ea?