Întoarcerea lui Radu: Povestea unei alegeri imposibile

— Irina, trebuie să vorbim. Vocea lui Radu răsună în holul blocului, spartă de ecoul pașilor mei grăbiți. Mâinile îmi tremură pe plasa cu cumpărături, iar Vlad, băiețelul meu de trei ani, mă strânge de picior, simțind tensiunea din aer.

Nu l-am mai văzut pe Radu de când a plecat. Era o zi mohorâtă de martie, eu cu burta la gură, el cu valiza în mână și privirea pierdută. „Nu pot, Irina. Nu sunt pregătit să fiu tată.” Atât mi-a spus. Am rămas singură, cu o mamă bolnavă și un copil pe drum. Am plâns până am crezut că nu mai am lacrimi. Am urlat în pernă nopți la rând, blestemându-l și rugându-mă să se întoarcă. Dar timpul a trecut și am învățat să mă descurc singură.

Acum, după trei ani, îl văd din nou. Are barba crescută, ochii obosiți și o geantă veche pe umăr. Vlad se ascunde după mine, iar eu simt cum furia și frica se amestecă în stomac.

— Ce vrei? întreb printre dinți.

— Vreau să-mi văd copilul. Vreau să te văd pe tine. Să vorbim. Să încercăm din nou.

Râd amar. — Să încercăm? După ce ai fugit ca un laș? După ce m-ai lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de tine?

Vecina de la doi iese pe palier și ne aruncă o privire curioasă. Mă simt expusă, vulnerabilă. Îl trag pe Vlad după mine și intrăm în casă, trântind ușa.

În seara aceea nu pot dormi. Vlad doarme liniștit lângă mine, cu mânuța lui mică pe obrazul meu. Îmi amintesc cum am născut singură, cum am alergat între două joburi ca să-i pot cumpăra lapte praf și scutece. Cum mama a murit la câteva luni după naștere și am rămas doar eu și el împotriva lumii.

A doua zi primesc un mesaj: „Te rog, lasă-mă să-l văd pe Vlad. Merit măcar atât.”

Îi răspund sec: „Nu știu dacă meriți.”

La serviciu, colegele mă întreabă de ce sunt abătută. Nu le spun nimic. Doar Maria, cea mai bună prietenă a mea, știe totul.

— Irina, poate ar trebui să-i dai o șansă să-și cunoască fiul. Nu pentru tine, pentru Vlad.

— Și dacă îl rănește din nou? Dacă pleacă iar? Cum să-l las să intre în viața noastră după tot ce ne-a făcut?

Maria oftează. — Nu știu ce să-ți spun… Dar știu că tu ești cea care trebuie să decidă.

În weekend, Radu mă așteaptă în fața blocului cu o mașinuță de jucărie în mână. Vlad îl privește curios.

— Bună, Vlad! Eu sunt… tata.

Vlad se uită la mine întrebător. — Mami, cine e nenea?

Simt un nod în gât. — E… un prieten.

Radu se apleacă la nivelul lui Vlad și îi întinde mașinuța. Vlad o ia timid și zâmbește larg.

— Mulțumesc!

Radu mă privește cu ochii umezi. — Irina… îmi pare rău pentru tot ce am făcut. Am fost slab, am fugit de responsabilitate. Dar m-am schimbat. Am făcut terapie, am un job stabil… Nu vreau să vă pierd din nou.

Îl privesc neîncrezătoare. — Și dacă peste o lună te răzgândești iar? Dacă Vlad se atașează de tine și apoi dispari?

— Nu voi mai pleca niciodată. Jur.

Seara, după ce Vlad adoarme cu mașinuța nouă în brațe, mă uit la pozele vechi cu Radu. Îmi amintesc zilele bune: excursiile la munte, serile când râdeam până târziu… Dar apoi îmi revin în minte toate nopțile de singurătate, toate umilințele trăite când lumea mă întreba unde e tatăl copilului meu.

Mă duc la psihologul centrului unde lucrez ca educatoare.

— Irina, ai dreptul să fii furioasă. Dar ai dreptul și la liniște. Poate că nu trebuie să-l primești înapoi ca partener, dar poate ca tată al lui Vlad…

Îmi vine să plâng. — Mi-e frică pentru copilul meu…

— E normal. Dar dacă nu îi dai ocazia să-și cunoască tatăl, s-ar putea să te întrebe într-o zi de ce nu ai încercat.

Trec săptămâni în care Radu vine regulat să-l vadă pe Vlad sub supravegherea mea. Îl văd cum încearcă: îi citește povești, îl duce în parc, îi aduce dulciuri. Vlad începe să-l placă.

Într-o seară mă opresc la ușa camerei lui Radu (între timp s-a mutat într-o garsonieră aproape de noi). Îl aud vorbind cu Vlad:

— Știi… tata a greșit mult față de mami și față de tine. Dar vreau să fiu aici pentru tine acum.

Vlad îl îmbrățișează fără să știe cât de adâncă e rana din sufletul meu.

Într-o duminică Radu mă invită la masă împreună cu Vlad.

— Irina… știu că nu merit iertarea ta ușor. Dar te rog… putem încerca din nou? Pentru noi trei?

Îl privesc lung. În sufletul meu e furtună: dorința de a avea din nou o familie se luptă cu frica de a fi rănită iar.

— Nu știu dacă pot… Nu știu dacă vreau…

Radu îmi ia mâna peste masă.

— Te iubesc încă… Și nu voi renunța la voi.

Noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la viitorul lui Vlad, la viitorul meu. Oare pot ierta? Oare merită Radu o a doua șansă?

M-am trezit dimineață privind chipul liniștit al copilului meu și mi-am dat seama că orice alegere voi face va avea ecou peste ani.

Ce ați face voi în locul meu? Poate cineva chiar merită o a doua șansă după ce te-a lăsat când aveai cea mai mare nevoie? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?