Între credință și adevăr: Povestea despărțirii de Radu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei reci, unde aburii ceaiului se ridicau printre lacrimile mele. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, s-a întors spre mine și m-a privit cu ochii ei obosiți, dar plini de grijă.

— Ce s-a întâmplat iar cu Radu? a întrebat ea, de parcă știa deja răspunsul.

Nu era prima dată când ajungeam aici. De luni bune, relația mea cu Radu era un șir nesfârșit de certuri, suspiciuni și promisiuni încălcate. Îl iubeam, sau cel puțin așa credeam, dar fiecare zi aducea o nouă rană. În seara aceea, ploaia bătea cu putere în geamuri, iar eu simțeam că sufletul mi se scufundă odată cu fiecare picătură.

— Nu mai știu ce să fac. Mă simt prinsă într-o capcană. El spune că mă iubește, dar nu se schimbă nimic. Mă simt singură chiar și când e lângă mine.

Mama s-a apropiat și m-a luat în brațe. Mirosea a detergent și a pâine caldă. — Draga mea, uneori dragostea nu e de ajuns. Trebuie să ai grijă de tine.

Am oftat adânc. În mintea mea răsunau cuvintele lui Radu din acea după-amiază:

— Nu mai fi atât de sensibilă, Maria! Toată lumea are probleme. Ce, crezi că la alții e mai bine? Dacă nu-ți convine, poți pleca!

Dar nu puteam pleca. Sau cel puțin așa credeam. Îmi era frică de singurătate, de gura lumii, de privirea dezamăgită a tatălui meu care mereu spunea că „o fată serioasă nu schimbă băieții ca pe ciorapi”.

În acea noapte, după ce mama a adormit, m-am pus în genunchi lângă pat și am început să mă rog. Nu eram o persoană foarte religioasă, dar în momentele de disperare simțeam nevoia să vorbesc cu Dumnezeu.

— Doamne, dacă Tu chiar exiști, dă-mi un semn! Ajută-mă să văd ce trebuie să fac! Nu mai pot trăi în minciună și frică…

Lacrimile mi se scurgeau pe obraji și simțeam cum inima mi se rupe în două. În acea liniște apăsătoare, am simțit pentru prima dată o pace ciudată. Poate era doar oboseala sau poate era răspunsul pe care îl așteptam.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Radu: „Ne vedem diseară? Trebuie să vorbim.”

Inima mi-a sărit din piept. Știam că urmează ceva important. Toată ziua am mers ca pe ace prin casă. Mama mă urmărea cu privirea ei blândă, iar tata bombănea ceva despre „fetele din ziua de azi”.

Seara, când am ieșit din bloc și l-am văzut pe Radu sprijinit de mașina lui veche, mi s-au înmuiat picioarele. Avea fața obosită și ochii roșii.

— Maria, trebuie să fim sinceri unul cu altul. Eu… nu cred că mai merge între noi. M-am săturat de certuri și reproșuri. Poate e mai bine să ne despărțim.

Am simțit cum mi se taie respirația. Pentru o clipă am vrut să-l implor să nu plece. Dar apoi mi-am amintit de rugăciunea din noaptea trecută și de pacea aceea ciudată care mă cuprinsese.

— Ai dreptate, Radu. Și eu m-am săturat să mă simt mică lângă tine. Poate chiar e timpul să mergem fiecare pe drumul lui.

Ne-am privit pentru ultima dată ca doi străini care au împărțit cândva același vis. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Acasă, mama m-a găsit plângând în camera mea.

— E greu acum, dar o să vezi că ai făcut ce trebuia. Dumnezeu nu ne vrea nefericiți.

Au urmat zile grele. Tata nu mi-a vorbit două săptămâni. Prietenele mă întrebau dacă nu regret decizia. Dar în fiecare seară mă rugam pentru putere și liniște.

Într-o duminică dimineață, la biserică, preotul a spus: „Uneori Dumnezeu ne ia ceva ca să ne dea ceva mai bun.” Am simțit că vorbește direct cu mine.

Au trecut luni de atunci. Am început să mă redescopăr: am reluat cursurile de pictură pe care le abandonasem pentru Radu, am ieșit cu prietenele fără teama de reproșuri și am început să zâmbesc din nou sincer.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut o șansă la fericire. Dar apoi îmi amintesc cât de mult m-a ajutat credința să găsesc curajul să aleg adevărul.

Poate că nu există rețete pentru fericire sau relații perfecte. Dar oare câți dintre noi avem curajul să ne ascultăm sufletul și să alegem adevărul chiar dacă doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?