Între Datorie și Dragoste: Povestea Unei Alegeri Imposibile

— Nu se poate, Irina! Nu o pot avea pe maică-ta aici, în fiecare zi, în casa noastră!

Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Mama stătea pe canapea, cu spatele adus de boală, privindu-și mâinile subțiri. Nu spunea nimic. Ochii ei căprui, odinioară plini de viață, erau acum triști și obosiți.

Nu-mi imaginam că așa va arăta începutul sfârșitului copilăriei mele. După ce am terminat liceul la Pitești, l-am cunoscut pe Radu la o nuntă. Era frumos, cu ochii verzi și râsul acela care te făcea să uiți de toate grijile. Ne-am îndrăgostit nebunește. Nici n-am apucat să respirăm bine că deja vorbeam despre copii, casă, viitor. Ne-am căsătorit repede, cu o nuntă mare la conac, trei zile de petrecere, lăutari și sarmale. Mama era fericită. Tata murise cu doi ani înainte și tot ce-și dorea era să mă știe „la casa mea”.

Viața părea perfectă. Am avut un băiat, Vlad, iar mama venea des să ne ajute. Dar într-o zi a început să uite lucruri simple: unde a pus cheile, ce zi e. Am crezut că e oboseala. Apoi a început să se piardă pe stradă. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: Alzheimer.

— Irina, nu pot să trăiesc așa! Nu vreau să-mi găsesc lucrurile mutate sau să mă trezesc noaptea că umblă prin casă! — Radu ridica tonul, dar încerca să nu-l audă Vlad.

— E mama mea! Ce vrei să fac? S-o las singură? S-o duc la azil? — am izbucnit eu, cu lacrimi în ochi.

— Să-i închiriezi o garsonieră! O vizitezi zilnic, îi duci mâncare… Dar aici nu mai poate sta!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mama mă crescuse singură după ce tata s-a dus. Făcuse foamea ca să am eu haine noi la școală. Acum trebuia s-o dau afară din casa mea?

Nopțile au devenit un chin. O auzeam pe mama plângând încet în camera ei. Vlad mă întreba de ce bunica nu mai știe poveștile cu zmei. Radu devenise tot mai distant; stătea peste program la serviciu sau ieșea cu băieții la bere.

Într-o seară, când am ajuns acasă după ce am dus-o pe mama la medic, l-am găsit pe Radu făcând bagajele.

— Ori ea, ori eu! — mi-a spus scurt.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum poți alege între omul pe care îl iubești și cea care ți-a dat viață? Am încercat să vorbesc cu sora lui Radu, cu mama lui — poate îl convinge cineva să fie mai înțelegător. Dar toți mi-au spus același lucru:

— E greu pentru toată lumea, Irina… Dar nu poți sacrifica familia ta pentru trecut.

Dar mama nu era trecutul meu! Era prezentul meu dureros și viitorul meu incert.

Am început să caut garsoniere de închiriat. M-am simțit ca un criminal când am dus-o pe mama într-un apartament micuț, cu vedere spre un bloc cenușiu. Ea nu s-a plâns niciodată. M-a strâns de mână și mi-a spus:

— Să nu plângi, fata mea. Eu sunt bine oriunde ești tu aproape.

Dar nu era bine. În fiecare zi o găseam tot mai pierdută. Vecinii mă sunau că a uitat ușa deschisă sau că a încercat să plece noaptea pe stradă.

Într-o dimineață am găsit-o căzută în baie. Am simțit că nu mai pot respira. Am sunat la salvare și am stat lângă ea la spital ore întregi, rugându-mă să nu moară singură.

Radu nu a venit nici atunci. Mi-a trimis un mesaj: „Sper că realizezi că nu poți continua așa la nesfârșit.”

În acea noapte am luat o decizie. Am adus-o pe mama acasă, indiferent de consecințe.

Când Radu a intrat pe ușă și a văzut-o pe mama în patul nostru din sufragerie, a izbucnit:

— Ți-am spus clar! Dacă nu pleacă ea, plec eu!

Am tăcut mult timp. Apoi am spus încet:

— Atunci pleacă tu.

A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Vlad plângea și mă ruga să-l aduc înapoi pe tata. Mama mă privea fără să înțeleagă ce se întâmplă.

Au trecut luni de atunci. Viața mea s-a schimbat radical: sunt mamă singură, fiică și infirmieră în același timp. Sunt zile când simt că nu mai pot; când privesc poza de la nuntă și mă întreb dacă am făcut alegerea corectă.

Dar apoi o văd pe mama zâmbind când îi spun povești sau când Vlad îi aduce o floare din curte și știu că nu puteam face altfel.

Oare câți dintre noi am fi avut curajul să alegem la fel? Sau poate… am greșit? Ce ați fi făcut voi în locul meu?