Între datorii și speranță: Cum am învățat să fim familie când totul părea pierdut

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — vocea Giannăi răsuna în telefon, spartă de plâns, în timp ce eu stăteam pe holul maternității, cu inima bătând nebunește. Tocmai primisem vestea că voi deveni mamă pentru prima dată, dar bucuria mi-a fost tăiată de disperarea surorii mele.

Gianna, cu cinci ani mai mare ca mine, fusese mereu stâlpul familiei. După divorțul de Radu, viața ei s-a prăbușit ca un castel de cărți. El plecase cu tot cu economiile lor, lăsând-o cu două fete mici, o chirie imposibil de plătit și facturi care se adunau ca norii de furtună. Eu, Ilinca, abia mă mutasem cu Vlad, soțul meu, într-un apartament mic, luat pe credit. Eram la început de drum, cu visele și grijile mele, dar nu puteam să-mi ignor sora.

— Gianna, te rog, respiră! Sunt aici, spune-mi ce s-a întâmplat. — încercam să-mi țin vocea calmă, deși simțeam cum mă sufoc între două lumi: cea a noii mele familii și cea a trecutului, care mă trăgea înapoi.

— Nu mai am bani nici de lapte pentru fete! Și proprietarul vrea să ne dea afară dacă nu plătesc până luni! — a izbucnit ea, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul.

În acea seară, după ce am ajuns acasă, Vlad m-a găsit stând pe marginea patului, cu ochii în gol.

— Ilinca, ce s-a întâmplat? — m-a întrebat el, îngrijorat.

— E Gianna… Nu știu ce să fac. Are nevoie de bani, dar noi abia ne descurcăm cu ratele. Cum să-i spun că nu pot s-o ajut? — am izbucnit, lacrimile curgându-mi pe obraji.

Vlad a oftat și m-a luat în brațe. — Știu că ți-e greu, dar trebuie să ne gândim și la copilul nostru. Nu putem salva pe toată lumea.

Dar cum să nu încerc să-mi salvez sora? Cum să-i întorc spatele când știam prea bine ce înseamnă să nu ai pe nimeni? Am crescut împreună, ne-am ținut una pe alta de mână când tata a murit, când mama s-a îmbolnăvit. Nu puteam să o las acum, chiar dacă asta însemna să mă cert cu Vlad, să mă simt vinovată față de copilul meu nenăscut.

A doua zi, am mers la Gianna. Apartamentul mirosea a sărăcie și a teamă. Fetele, Mara și Daria, stăteau pe canapea, cu ochii mari și triști. Gianna era palidă, cu cearcăne adânci, dar când m-a văzut, a încercat să zâmbească.

— Ilinca, nu trebuia să vii… știu că ai și tu destule pe cap.

— Sunt sora ta. Nu există „prea mult” când vine vorba de familie. — am spus, deși în sufletul meu simțeam că mă prăbușesc.

Am scos din portofel tot ce aveam, vreo 300 de lei, și i-am pus în palmă. — Nu e mult, dar te ajută să treci peste weekend. Luni încerc să mai fac rost.

Gianna a izbucnit în plâns. — Nu vreau să-ți iau banii, Ilinca! Ai nevoie de ei pentru copil…

— Nu e vorba despre bani, Gianna. E vorba despre noi. Dacă nu ne avem una pe alta, ce mai avem?

Seara, acasă, Vlad m-a privit lung. — Ai dat iar bani? Ilinca, nu putem continua așa. O să ne afundăm și noi.

— Vlad, e sora mea! Ce vrei să fac, să o las pe drumuri?

— Nu, dar nici nu putem să ne sacrificăm viitorul. Gândește-te la copilul nostru!

Discuțiile astea au devenit tot mai dese. Mă simțeam prinsă între două lumi: datoria față de Gianna și responsabilitatea față de familia mea. Mama, bolnavă, nu putea ajuta decât cu sfaturi și rugăciuni. Tata nu mai era. Prietenii mă sfătuiau să mă detașez, dar cum să faci asta când sângele apă nu se face?

Într-o zi, Gianna m-a sunat plângând iar. — Ilinca, nu mai pot. Mă gândesc să mă duc la Radu, să-l rog să mă ajute, deși știu că nu-i pasă. Sau să mă mut la mama, dar nu vreau să-i fiu povară…

— Gianna, nu ești o povară. Ești sora mea. Dar trebuie să găsim o soluție pe termen lung. Poate să-ți cauți un job nou? Sau să vorbim cu asistența socială?

— Cine mă angajează cu două fete mici? Și cine mă ajută cu ele?

Am simțit cum mă sufoc. Nu aveam răspunsuri. Începusem să mă cert cu Vlad aproape zilnic. El nu înțelegea de ce mă încăpățânez să port pe umeri toată greutatea familiei. Eu nu înțelegeam cum poate să fie atât de rece.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat trântind ușa. Am rămas singură, cu burta mare și inima frântă. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc, dacă nu sacrific totul pentru o cauză pierdută. Dar apoi mi-am amintit de ochii Mariei și ai Dariei, de felul în care Gianna mă ținea de mână când eram mici și ne era frică de întuneric.

Am decis să vorbesc cu Gianna deschis. — Gianna, nu pot să te ajut mereu cu bani. Dar pot să te ajut să găsești soluții. Hai să facem un plan. Poate găsim o bonă, poate te ajut eu cu fetele când pot. Poate găsim un job part-time pentru tine. Dar trebuie să lupți și tu.

Gianna a oftat. — Îmi pare rău că te-am tras după mine, Ilinca. Nu vreau să-ți stric viața.

— Nu mi-o strici. Dar trebuie să învățăm să fim puternice împreună, nu să ne tragem una pe alta în jos.

Au urmat luni grele. Gianna a găsit un job la un supermarket, la casierie. Eu am avut grijă de fete când puteam, deși Vlad era tot mai distant. Mama a început să se simtă mai bine și a venit să stea cu noi câteva săptămâni. Încet-încet, lucrurile s-au așezat. Nu a fost ușor. Am pierdut nopți, am plâns, m-am certat cu Vlad, dar am învățat că familia nu e doar despre sânge, ci despre cât de mult ești dispus să sacrifici pentru cei pe care îi iubești.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare am făcut bine? Oare am sacrificat prea mult? Sau, poate, tocmai asta înseamnă să fii familie — să te ții de mână când totul se prăbușește, chiar dacă doare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?