Între dor și respingere: Vara la soacră-mea din Făgăraș

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să stau aici nici măcar o zi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătăria soacrei mele. Mâinile îmi erau reci, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi pe care nu voiam să le vadă nimeni. Sorin, soțul meu, stătea în ușă, cu privirea pierdută undeva între mine și curtea plină de găini a mamei lui.

— Te rog, Ana, încearcă să te calmezi. E doar o săptămână. O să treacă repede, a încercat el să mă liniștească, dar vocea îi trăda oboseala. Știa și el că nu e ușor.

Ajunsesem la Făgăraș cu inima strânsă. Pentru mine, vacanța la soacră nu era niciodată o vacanță. Era o datorie, o formalitate pe care o bifam an de an, cu speranța că poate anul acesta va fi altfel. Dar nu era niciodată altfel. Maria, mama lui Sorin, era genul acela de femeie care nu uită și nu iartă. Niciodată nu mi-a spus direct că nu mă place, dar fiecare gest, fiecare privire tăioasă și fiecare remarcă subtilă îmi aminteau că nu sunt „de-a lor”.

În prima seară, la cină, atmosfera era deja tensionată. Maria a pus pe masă sarmale și cozonac, mâncăruri pe care le făcea doar la ocazii speciale. — Să vedem dacă ți-au ieșit mai bune decât ale mamei tale, i-a spus lui Sorin, aruncându-mi mie o privire scurtă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Sorin a zâmbit forțat și a schimbat subiectul.

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme. Am ieșit în curte să respir aerul rece de munte și am dat peste Ilinca, sora mai mică a lui Sorin. — Ce faci, Ana? Nu te-ai obișnuit încă cu viața la țară? m-a întrebat ea ironic. — Nu e vorba de obișnuință, Ilinca. E vorba că nu mă simt acasă aici, am răspuns sincer. — Nici nu cred că o să te simți vreodată, a murmurat ea și a plecat spre cotețul găinilor.

Zilele au trecut greu. Maria găsea mereu motive să mă critice: ba că nu știu să fac zacuscă „ca lumea”, ba că nu mă implic destul în treburile casei. Seara, când rămâneam singură cu Sorin în camera noastră micuță de la mansardă, îi spuneam tot ce aveam pe suflet. — Nu înțeleg de ce trebuie să suport toate astea. De ce nu poți să-i spui ceva? — Ana, e mama mea… Nu pot să mă cert cu ea pentru orice. Știi cum e… a oftat el.

Într-o după-amiază ploioasă, am rămas singură cu Maria în bucătărie. Tăia ceapă pentru ciorbă și tăcerea dintre noi era apăsătoare. — Știi, Ana… când am aflat că Sorin vrea să se însoare cu tine, am plâns toată noaptea. Nu pentru că n-ai fi fată bună… dar mi-era teamă că-l vei lua de lângă noi. Că nu va mai fi al meu. Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— N-am vrut niciodată să-l iau de lângă dumneavoastră… Dar nici eu nu vreau să fiu mereu străina familiei, am spus încet.

Maria a oftat adânc și pentru câteva clipe am simțit că ne-am apropiat puțin. Dar totul s-a risipit seara, când Ilinca a izbucnit într-o ceartă cu Sorin: — Tu niciodată nu ții cu noi! Mereu o aperi pe Ana! De ce nu poți fi ca înainte? Sorin a ridicat tonul pentru prima dată: — Pentru că înainte eram copil! Acum am propria mea familie!

Am ieșit afară în ploaie ca să nu-i aud cum se ceartă. M-am așezat pe banca din fața casei și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă prezența mea destramă legături vechi și adânci pe care n-am cum să le înțeleg.

În ultima zi a vacanței, Maria m-a chemat la ea în grădină. — Ana… poate n-am fost cea mai bună soacră. Poate nici tu n-ai fost cea mai răbdătoare noră. Dar dacă vrem ca Sorin să fie fericit… trebuie să încercăm să ne acceptăm una pe alta. Am dat din cap și am simțit cum o povară mi se ridică de pe umeri.

Când am plecat spre București, Sorin m-a strâns tare de mână în mașină. — Mulțumesc că ai rezistat… Știu că nu e ușor cu ai mei.

M-am uitat pe geam la munții care se pierdeau în zare și m-am întrebat: Oare chiar putem ierta totul? Sau unele răni rămân mereu deschise? Ce înseamnă cu adevărat să faci parte dintr-o familie?