Între Două Case: Povestea Încrederii, Banilor și Familiei

— Irina, nu vreau să te superi, dar trebuie să vorbim serios, mi-a spus soacra mea, Maria, cu vocea aceea rece pe care o folosea doar când urma să spună ceva ce știa că nu-mi va plăcea. Stătea la masa din bucătăria ei, cu mâinile împreunate pe fața de masă veche, iar privirea îi era fixată pe mine ca un judecător care așteaptă mărturisirea.

— Sigur, mama Maria, am răspuns încercând să-mi ascund neliniștea. Simțeam deja cum mi se strânge stomacul. Știam că discuția asta nu va fi una obișnuită.

— M-am gândit mult… și cred că ar fi bine să trec apartamentul pe numele lui Radu. E băiatul meu, e normal să rămână în familie. Dar…

Acel „dar” a plutit între noi ca o amenințare. Radu, soțul meu, era la serviciu. Eram doar eu și ea, două femei care nu găseau niciodată un teren comun, deși încercasem ani la rând.

— Dar ce? am întrebat cu voce joasă.

— Dar vreau să fie clar că apartamentul rămâne doar al lui Radu. Să nu se împartă niciodată, indiferent ce se întâmplă între voi. Să nu ajungă la nimeni din afara familiei noastre.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când Maria îmi arunca în față faptul că nu sunt „de-a lor”. Dar de data asta era altceva — era vorba de viitorul meu, de siguranța mea.

— Adică… dacă se întâmplă ceva cu noi doi? Dacă divorțăm? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Exact. Să nu ai pretenții la apartament. E moștenirea familiei noastre, Irina. Tu ai părinții tăi, ai casa ta la țară. Aici e altceva.

M-am ridicat brusc de pe scaun. Simțeam că mă sufoc. Toți anii în care muncisem cot la cot cu Radu pentru fiecare renovare, fiecare factură plătită împreună… Toate serile când am stat cu Maria la spital sau i-am făcut cumpărături când era bolnavă — toate păreau șterse cu buretele.

— Și Radu ce zice despre asta? am întrebat printre dinți.

— El vrea să fie liniște. Dar eu trebuie să mă asigur că nu rămâne pe drumuri dacă… dacă ceva nu merge bine între voi.

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. Am mers acasă pe jos, cu pași repezi, încercând să-mi adun gândurile. Când a venit Radu acasă, i-am spus totul.

— Irina, te rog să înțelegi… Mama e bătrână, îi e frică să nu piardă tot ce a muncit o viață. Nu e vorba despre tine…

— Ba fix despre mine e vorba! i-am strigat. Dacă nu eram eu, dacă eram „de-a voastră”, nu mai punea condiția asta! Cum poți accepta așa ceva?

Radu a tăcut. S-a uitat la mine cu ochii aceia triști ai lui și mi-a spus încet:

— Nu vreau să te pierd nici pe tine, nici pe mama. Dar nu știu cum să fac să fie bine pentru toți.

Au urmat zile întregi de tăcere apăsătoare. Maria mă suna zilnic să mă convingă că „e spre binele nostru”. Mama mea m-a sfătuit să nu accept niciodată așa ceva — „Irina, dacă azi cedezi, mâine te vor călca în picioare!”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: oare chiar contează atât de mult un apartament? Sau e vorba despre respect? Despre faptul că nu sunt văzută ca parte din familie?

A doua zi am mers la Maria și i-am spus:

— Dacă vrei ca apartamentul să fie doar al lui Radu, fă cum crezi. Dar eu nu pot trăi într-o casă unde sunt tolerată doar cu jumătate de inimă.

Maria s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată părea nesigură.

— Irina… eu doar vreau să-l protejez pe Radu. Tu știi cum sunt vremurile… divorțurile sunt la ordinea zilei…

— Și eu vreau să-l protejez! Dar nu pot accepta să fiu tratată ca o străină după atâția ani împreună.

Am plecat fără să mai spun altceva. În acea noapte am dormit la mama mea. Radu m-a sunat de zeci de ori, dar nu am răspuns.

După câteva zile, Radu a venit la mine cu ochii roșii de oboseală:

— Am vorbit cu mama. I-am spus că dacă vrea să ne dea apartamentul, îl trece pe amândoi sau deloc. Nu vreau o viață construită pe suspiciuni și condiții.

Nu știu ce va decide Maria. Poate va renunța la idee sau poate va găsi altă soluție. Dar știu că pentru prima dată Radu a ales să fie de partea mea — și asta contează mai mult decât orice apartament.

Mă întreb: câți dintre noi ajungem să ne simțim străini în propria familie doar din cauza banilor? Unde tragem linia între loialitate și demnitate? Voi ce ați face în locul meu?