Între două case: Povestea mea despre loialitate, familie și curaj

— Nu pot, Ana. Nu pot să plec de aici. Mama are nevoie de mine, nu pot s-o las singură, mi-a spus Vlad, cu ochii în pământ, în timp ce valizele stăteau deja la ușă, iar contractul de închiriere era semnat de două zile.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Era a treia oară când încercam să pornim pe cont propriu, să ne mutăm din apartamentul mic al soacrei mele, unde fiecare discuție se transforma într-o ceartă, fiecare gest era judecat. Dar acum, când totul era pregătit, Vlad a dat înapoi. M-am uitat la el și am simțit că nu-l mai recunosc.

— Vlad, am discutat luni întregi despre asta. Știi că nu mai pot trăi aici… Nu vezi că nu suntem o familie? Suntem doar niște chiriași în casa mamei tale!

El a ridicat din umeri, evitându-mi privirea. Din bucătărie se auzea vocea soacrei mele, doamna Mariana, care bombănea ceva despre „fetele astea tinere care nu știu să respecte o mamă”.

Mi-am strâns palmele pe valiză și am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. Nu era prima dată când mă simțeam străină în propria viață. De când m-am măritat cu Vlad, totul părea o luptă: pentru intimitate, pentru respect, pentru un colț doar al nostru. Soacra mea avea mereu ultimul cuvânt — ce gătim, la ce oră ne culcăm, cum ne cheltuim banii. Vlad spunea mereu că „e doar o perioadă”, dar perioada asta părea fără sfârșit.

— Ana, nu vreau să te rănesc… Dar mama e bolnavă. Nu pot s-o las singură acum.

— Și eu? Eu nu contez deloc? am izbucnit, vocea tremurându-mi de furie și neputință.

A tăcut. Am știut atunci că răspunsul era „nu”.

Am ieșit pe hol și am tras aer adânc în piept. M-am uitat la valizele mele — tot ce aveam era acolo: hainele mele, câteva cărți, o fotografie cu părinții mei și un vis de familie care se destrăma sub ochii mei.

— Ana, nu pleca supărată… Poate găsim o soluție, a încercat Vlad să mă oprească.

— Soluția era să fim împreună! Să fim o familie! am strigat eu.

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scări mi-am amintit de toate momentele în care am încercat să-i explic lui Vlad cât de greu îmi este să trăiesc cu mama lui: cum îmi critica hainele, cum îmi arunca priviri tăioase când veneam târziu de la serviciu sau când refuzam să mănânc ciorba ei „ca la mama acasă”.

Ajunsă jos, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Irina.

— Ana, vino la mine. Nu stai singură în seara asta.

Am ajuns la Irina cu ochii roșii și sufletul gol. Ea m-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi mi-a spus:

— Ana, tu meriți mai mult. Nu poți trăi la nesfârșit în umbra soacrei tale. Vlad trebuie să aleagă: ori e bărbat și își face familia lui, ori rămâne băiatul mamei.

Cuvintele ei m-au durut, dar aveau dreptate. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: cum am renunțat la jobul meu din Brașov ca să vin după el în București, cum am suportat umilințe și reproșuri doar ca să-i fie lui bine.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Vlad:

„Îmi pare rău că te-am rănit. Mama are nevoie de mine acum. Poate mai târziu…”

Am simțit că mă prăbușesc. „Poate mai târziu…” — dar viața mea e acum! Cât timp trebuie să aștept ca cineva să mă aleagă pe mine?

Au trecut zile în care nu am vorbit deloc. Irina m-a ajutat să găsesc o garsonieră mică, aproape de serviciu. Primele nopți au fost cumplite — liniștea era apăsătoare și fiecare zgomot mă făcea să tresar. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Mama m-a sunat într-o seară:

— Ana, tu ești bine? Să nu te întorci dacă nu te simți respectată acolo!

— Știu, mamă… Dar doare atât de tare.

— Mai bine doare acum decât toată viața.

Într-o duminică după-amiază Vlad a venit la mine. Avea cearcăne adânci și părea mai bătrân cu zece ani.

— Ana… Îmi lipsești. Dar nu pot s-o las pe mama singură. E bolnavă…

— Și eu sunt bolnavă de atâta singurătate lângă tine! i-am spus printre lacrimi.

A încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— Vlad, eu nu pot fi a doua ta familie. Ori suntem împreună și construim ceva al nostru, ori rămâi acolo unde ți-e inima.

A plecat fără să spună nimic. De atunci nu ne-am mai văzut decât la tribunal, unde am semnat actele de divorț. Am plâns mult după aceea — nu pentru el, ci pentru visurile mele spulberate.

Acum locuiesc singură într-un apartament micuț și încă învăț să fiu fericită cu mine însămi. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru noi. Dar apoi îmi amintesc cât de greu e să trăiești într-o casă unde nu ești niciodată „acasă”.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi?