Între două case: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu mai pot, Sorina! Ori vii la noi, ori rămâi cu ai tăi și te descurci singură! vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Mama, în camera alăturată, încerca să nu plângă. Tata, deși nu mai era cu noi de doi ani, parcă încă umbla prin casă, lăsând urme invizibile pe covorul vechi.

Aveam 34 de ani și simțeam că viața mea se rupe între două lumi. Pe de o parte, casa copilăriei mele din Pitești, cu miros de gutui coapte și amintiri din vremea când tata mă învăța să citesc. Pe de altă parte, apartamentul spațios al soacrei din București, unde soțul meu, Radu, mă aștepta cu promisiuni de „un viitor mai bun”.

— Sorina, nu mai putem să stăm așa! Radu își trecea mâna prin păr, exasperat. Mama ta are nevoie de tine, dar și eu am nevoie de tine! Nu poți să fii în două locuri deodată!

Mă uitam la el și simțeam cum mă sufoc. Îl iubeam pe Radu, dar nu puteam să o las pe mama singură. După ce tata s-a stins, ea s-a stins și ea puțin câte puțin. Casa noastră era tot ce mai avea. Dar doamna Mariana nu suporta gândul că nora ei nu se mută „la oraș”, să fie „ca lumea”.

— Sorina, gândește-te la viitorul tău! Ce vrei să faci? Să rămâi aici, între pereți vechi și amintiri? Sau să crești copiii într-un loc civilizat? mă întreba soacra, cu vocea ei tăioasă.

— Mama are nevoie de mine… am șoptit.

— Și eu? Și Radu? Familia ta nouă? a ridicat tonul.

În fiecare seară, după ce mama adormea, mă strecuram în camera mea și plângeam în pernă. Îmi aminteam cum tata mă lua de mână și-mi spunea: „Casa asta e sufletul nostru, Sorina. Să nu o lași niciodată.” Dar ce să fac când sufletul meu era sfâșiat?

Radu venea tot mai rar la Pitești. Într-o seară, a venit cu bagajul după el.

— Sorina, am obosit. Ori vii cu mine la București, ori… nu știu ce rost mai are totul.

Am simțit că mă prăbușesc. Mama m-a prins de mână.

— Du-te, fată dragă. Eu mă descurc. Nu vreau să-ți stric viața.

— Nu pot să te las singură!

— O să mă obișnuiesc…

Dar știam că nu era adevărat. În acea noapte am stat trează până dimineața. Am privit pereții galbeni ai camerei mele și am simțit că mă sufoc între datorie și iubire.

A doua zi am plecat la București cu Radu. Mama a rămas singură. În primele luni, totul părea nou: oraș mare, oameni grăbiți, apartamentul soacrei plin de reguli nescrise. Doamna Mariana îmi supraveghea fiecare mișcare.

— Să nu uiți să dai cu mopul pe hol! Și vezi că ai lăsat lumina aprinsă la baie! îmi spunea zilnic.

Îmi era dor de liniștea casei mele din Pitești. Îmi era dor de mama. O sunam zilnic, dar vocea ei era tot mai stinsă.

— E bine aici… dar parcă nu mai e nimic ca înainte… îmi spunea ea.

Radu era prins cu serviciul. Eu mă simțeam ca o străină în propria viață. Într-o zi am primit un telefon de la vecina noastră din Pitești.

— Sorina, vino repede! Mama ta a căzut!

Am fugit la gară fără să-i spun nimic soacrei. Am ajuns acasă și am găsit-o pe mama întinsă pe pat, cu ochii în lacrimi.

— Mi-a fost dor de tine… a șoptit ea.

Am stat lângă ea câteva zile. Radu m-a sunat furios:

— Ce faci acolo? Cât ai de gând să stai?

— Nu știu… Nu pot să o las așa…

— Sorina! Ori vii acasă, ori… gata!

Am simțit că mă sufoc din nou. M-am uitat la mama și am știut că nu pot să o abandonez. Am decis să rămân cu ea.

Radu a venit după două săptămâni. Era rece ca gheața.

— Ai ales! Să nu te mai plângi!

A plecat fără să se uite înapoi. Soacra mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești mulțumită.”

Au trecut luni întregi. Mama s-a stins într-o dimineață liniștită, ținându-mă de mână. Casa a rămas goală și tăcută. Radu nu m-a mai căutat niciodată.

Acum stau singură în casa copilăriei mele și mă întreb: oare am făcut alegerea corectă? Merită sacrificiul pentru cei dragi dacă pierzi tot ce ai construit? Voi ce ați fi făcut în locul meu?