Între două focuri: Povestea unei fiice prinse între războiul părinților săi

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre el în casa asta! a țipat mama, trântind ușa bucătăriei cu o forță care a făcut farfuriile să zornăie în dulap. Aveam douăzeci și opt de ani, dar în acele momente mă simțeam din nou copilul speriat care își ținea respirația când părinții începeau să se certe.

Tata tocmai plecase, după ce venise să o vadă pe Mara, fetița mea de doar șase luni. Îi adusese o jucărie muzicală care cânta atât de tare încât nici nu puteam gândi. Mama s-a uitat la mine cu ochii plini de reproș:

— Îți dai seama că face asta doar ca să mă enerveze? Nu-i pasă de Mara, vrea doar să-mi arate că poate!

Am oftat adânc. De doi ani, de când au divorțat, fiecare întâlnire dintre ei era un nou front de luptă. Când eram mică, mă certau pe mine pentru orice: dacă luam o notă mică la școală, tata spunea că semăn cu mama, iar mama spunea că sunt la fel de neatentă ca el. Niciodată nu eram destul de bună pentru niciunul.

Când am rămas însărcinată cu Mara, am sperat că poate, odată cu venirea unui nou suflet în familie, vor găsi puterea să lase trecutul în urmă. Dar nu a fost așa. Dimpotrivă, fiecare gest legat de Mara a devenit un nou motiv de competiție între ei.

— Irina, să nu-i dai lapte praf! Eu te-am crescut doar cu lapte de la sân și uite ce sănătoasă ești! îmi spunea mama aproape zilnic.

— Nu-l asculta pe taică-tu când vine cu prostiile lui despre diversificare. El habar n-are ce înseamnă să crești un copil!

Tata nu se lăsa mai prejos:

— Să nu o lași pe maică-ta să-ți spună cum să-ți crești fata! Tu trebuie să decizi singură, nu să faci tot ce zice ea!

— Știi că eu am muncit toată viața ca să-ți ofer tot ce ai avut nevoie. Nu ca ea, care doar a stat acasă și s-a plâns!

Mara plângea des. Poate simțea tensiunea din jurul ei. Eu eram epuizată. Soțul meu, Radu, încerca să mă susțină, dar uneori simțeam că nici el nu mai știe ce să facă.

Într-o seară, după ce mama a plecat trântind ușa și tata m-a sunat să-mi spună cât de mult îl enervează „fostele lui neveste”, am izbucnit în plâns. Radu m-a luat în brațe:

— Irina, trebuie să le spui că nu mai poți. Că ai nevoie de liniște pentru tine și pentru Mara.

Dar cum să le spun? Cum să le explic că fiecare ceartă dintre ei mă doare ca o rană veche care nu se vindecă niciodată? Că nu vreau ca Mara să crească așa cum am crescut eu: mereu la mijloc, mereu vinovată pentru nefericirea altora?

Într-o duminică dimineață, când am încercat să organizez un prânz la care să vină amândoi — pentru Mara — totul a explodat. Mama a refuzat să stea la masă cu tata. Tata a făcut glume acide despre „gospodina” care nu știe nici acum să gătească sarmale ca lumea. Mara a început să plângă isteric. Eu am fugit cu ea în dormitor și am stat acolo până au plecat amândoi.

După aceea, zile întregi nu am vorbit cu niciunul dintre ei. M-au sunat pe rând, fiecare încercând să mă convingă că celălalt e vinovat pentru tot. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că dacă aș fi fost mai fermă, mai curajoasă, lucrurile ar fi stat altfel.

Într-o noapte târzie, stând lângă pătuțul Marei și privind-o cum doarme liniștită, mi-am dat seama că trebuie să rup acest cerc vicios. Nu vreau ca fiica mea să simtă vreodată povara pe care am simțit-o eu.

A doua zi le-am scris un mesaj lung ambilor părinți:

„Vă iubesc pe amândoi, dar nu mai pot trăi între voi ca între două tabere de război. Vreau ca Mara să crească într-un mediu liniștit și sănătos. Dacă nu puteți lăsa trecutul în urmă când sunteți împreună cu noi, vă rog să veniți separat sau deloc.”

Mama mi-a răspuns după câteva ore:

„Nu pot să cred că mă pui pe același plan cu el! Eu am fost mereu lângă tine!”

Tata mi-a scris scurt:

„Bine. Să faci cum vrei tu.”

De atunci lucrurile s-au mai liniștit. Vin separat, uneori evitându-se chiar și pe stradă. Dar știu că războiul lor mocnește încă undeva sub suprafață și că orice scânteie îl poate reaprinde.

Uneori mă întreb: oare cât din ceea ce sunt azi e rezultatul acestei lupte continue? Oare voi reuși vreodată să scap cu adevărat de umbra conflictului lor? Sau Mara va duce mai departe povara pe care eu încă o simt apăsându-mi sufletul?

Poate că mulți dintre voi trăiți același lucru sau poate aveți sfaturi pentru cineva ca mine: Cum reușești să te eliberezi de războaiele părinților tăi fără să-i pierzi? Cum îi protejezi pe cei mici de ceea ce tu n-ai putut evita?