Între două iubiri: ziua în care am ales între mama și soția mea

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea Irinei răsuna în bucătărie, spartă de lacrimi și de oboseală. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurânde pe marginea mesei, și simțeam cum mă strânge ceva în piept. Mama, în camera alăturată, bombănea ceva despre „femeile de azi” și „cum nu mai are nimeni respect pentru bătrâni”.

Nu era prima ceartă, dar era prima dată când Irina plângea așa. Mă simțeam prins între două lumi: cea în care eram copilul mamei, crescut cu sacrificii într-un apartament de două camere din Drumul Taberei, și cea în care eram bărbatul Irinei, tatăl lui Radu, responsabil pentru liniștea și fericirea lor. Mă uitam la cheile de la apartament, atârnate pe cuier, și simțeam că fiecare dintre ele e o povară.

— Vlad, nu mai pot să o văd cum te manipulează! — a continuat Irina, cu vocea stinsă. — Îți spune ce să faci, cum să faci, când să vii acasă, iar eu… eu nu mai exist pentru ea. Pentru ea sunt doar o intrusă care i-a furat băiatul.

Am oftat adânc. Mama locuia cu noi de când tata murise, acum trei ani. La început, am crezut că e doar o perioadă grea, că va trece, că Irina și mama se vor înțelege. Dar cu fiecare zi, tensiunea creștea. Mama comenta orice: cum gătește Irina, cum îl creștem pe Radu, chiar și cum ne aranjăm hainele în dulap. Irina încerca să-i facă pe plac, dar orice gest era interpretat ca o ofensă.

Într-o seară, când am ajuns acasă mai târziu de la serviciu, am găsit-o pe mama plângând în sufragerie.

— Vlad, nu mai pot să stau aici! Femeia asta mă alungă din casa mea! — mi-a spus, cu ochii roșii. — Tu nu vezi cum mă tratează?

Am încercat să-i explic că nu e casa ei, că e casa noastră, dar pentru ea nu conta. Pentru mama, eu eram tot copilul care trebuia să-i asculte ordinele, iar Irina era dușmanul.

În acea seară, Irina a venit la mine, cu ochii umflați de plâns.

— Vlad, trebuie să alegi. Ori ea, ori noi. Nu mai pot trăi cu umilința asta. Nu vreau ca Radu să crească într-o casă plină de ură și reproșuri.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să aleg? Cum să-i spun mamei că trebuie să plece? Cum să-i spun Irinei că trebuie să mai rabde?

Noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat prin casă, am privit la Radu cum doarme liniștit, la Irina care se întorcea de pe o parte pe alta, și la mama, care sforăia ușor în camera ei. M-am gândit la copilăria mea, la serile când mama mă ținea în brațe și-mi spunea povești, la sacrificiile pe care le-a făcut pentru mine. Dar m-am gândit și la Irina, la promisiunea pe care i-am făcut-o în fața altarului: că o voi proteja mereu, că vom fi o familie fericită.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu mama.

— Mamă, trebuie să discutăm. Nu mai merge așa. Irina suferă, eu sufăr, Radu simte totul. Trebuie să găsim o soluție.

— Ce soluție, Vlad? Să mă dai afară? După tot ce am făcut pentru tine? — mi-a răspuns, cu vocea ridicată.

— Nu te dau afară, mamă. Dar trebuie să înțelegi că am și eu familia mea. Irina e soția mea, Radu e copilul meu. Trebuie să le respectăm spațiul, liniștea.

— Nu pot să cred că vorbești așa cu mine! — a izbucnit ea. — Pentru o femeie care nici măcar nu știe să facă o ciorbă ca lumea!

Am simțit cum mă înfurii. Am ridicat vocea, pentru prima dată în viața mea.

— Mamă, nu mai accept să vorbești așa despre Irina! E soția mea și o iubesc. Dacă nu poți să o respecți, va trebui să găsim altă soluție. Poate e mai bine să stai o perioadă la mătușa Mioara, până ne liniștim cu toții.

Mama a început să plângă, să mă acuze că am uitat tot ce a făcut pentru mine, că m-am schimbat, că nu mai sunt băiatul ei. Am ieșit din cameră, cu inima frântă. Irina mă aștepta pe hol, cu ochii plini de speranță și teamă.

— Ce ai decis? — m-a întrebat încet.

— O să vorbesc cu mătușa Mioara. Mama va sta la ea o perioadă. Nu pot să te pierd, Irina. Nu pot să-l las pe Radu să crească în tensiunea asta.

Irina m-a îmbrățișat, dar am simțit că bucuria ei e umbrită de tristețea mea. În ziua în care mama a plecat, cu două valize și cu ochii plini de reproș, am simțit că o parte din mine moare. Am închis ușa după ea și am rămas sprijinit de perete, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Vlad, ai făcut ce trebuia — mi-a spus Irina, încercând să mă liniștească. — Ești un soț bun. Ești un tată bun.

Dar eu nu mă simțeam nici bun, nici curajos. Mă simțeam vinovat. Vinovat că am rănit-o pe mama, vinovat că am lăsat lucrurile să ajungă aici, vinovat că nu am găsit o cale să împac cele două femei pe care le iubesc cel mai mult pe lume.

Au trecut luni de atunci. Mama nu mi-a mai vorbit. Mătușa Mioara îmi spune că e bine, dar eu știu că suferă. Irina încearcă să-mi fie alături, dar uneori o surprind privind pe fereastră, cu o tristețe pe care nu o pot alunga. Radu a început să mă întrebe de bunica lui, iar eu nu știu ce să-i răspund.

Mă întreb în fiecare zi: am făcut alegerea corectă? Poți fi un fiu bun și un soț bun în același timp? Sau, uneori, viața te obligă să rănești pe cineva, oricât de mult ai încerca să eviți asta?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că tot ce putem face e să iubim cât putem și să sperăm că, într-o zi, rănile se vor vindeca. Dar voi? Ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi ales între două iubiri care vă definesc?