Între două lumi: când soacra bate la ușă
— Nu se poate, Ilinca! Nu pot să o las pe mama singură, e bolnavă și nu are pe nimeni! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, iar eu simțeam cum pereții se strâng în jurul meu.
Am rămas cu lingura în aer, uitându-mă la el. Mirosea a ciorbă de perișoare, dar în aer plutea ceva mult mai greu decât aburii de supă: decizia care avea să ne schimbe viața.
— Vlad, știu că e mama ta, dar… și noi avem nevoie de spațiu. Abia ne-am mutat aici, abia am început să simt că e casa noastră, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.
El s-a ridicat brusc de la masă, și-a trecut mâna prin păr și a oftat adânc.
— Ilinca, nu e vorba doar despre mine. E mama! Dacă nu o ajutăm noi, cine?
Am simțit un nod în gât. Îmi iubeam soțul, dar gândul că doamna Mariana, cu privirea ei critică și obiceiul de a comenta orice, avea să fie prezentă în fiecare colț al casei, mă sufoca. Îmi aminteam cum, la fiecare vizită, îmi muta farfuriile din dulapuri „ca să fie mai la îndemână” și cum îmi spunea că „pe vremea ei” femeile nu stăteau cu telefonul în mână.
— Vlad, nu vreau să fiu rea, dar știi cum e mama ta. Nu pot să trăiesc mereu sub privirea ei. Am nevoie de liniște. Și tu ai nevoie. Noi avem nevoie!
El s-a uitat la mine cu ochii umezi. Pentru prima dată, am văzut cât de greu îi era și lui.
— Ilinca, nu vreau să te pierd pe tine. Dar nici pe ea nu pot s-o las. Ce să fac?
Am tăcut. În mintea mea se derulau imagini cu mine încercând să gătesc sub supravegherea soacrei, cu discuții despre cum ar trebui să-mi cresc copilul (care nici nu venise încă), cu uși trântite și lacrimi ascunse în baie.
În seara aceea n-am dormit. M-am ridicat din pat și m-am uitat la Vlad care dormea agitat. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: ce fel de noră sunt dacă nu pot să o primesc pe mama lui? Dar ce fel de femeie sunt dacă nu pot să-mi apăr spațiul?
A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu ochii roșii.
— Am vorbit cu mama. Vrea să vină de săptămâna viitoare.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Vlad… trebuie să stabilim niște reguli. Nu pot altfel.
El a dat din cap, fără vlagă.
Când doamna Mariana a intrat pe ușă cu două valize mari și o privire evaluativă, am știut că nimic nu va mai fi la fel. Primele zile au fost un coșmar tăcut: farfuriile au fost mutate din nou, pernele aranjate „cum trebuie”, iar eu am început să mă simt ca o musafiră în propria casă.
Într-o seară, după ce Vlad a plecat la serviciu de noapte, am găsit-o pe doamna Mariana în bucătărie.
— Ilinca, tu chiar nu știi să faci o ciorbă ca lumea? Asta e prea acră!
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.
— Doamnă Mariana, vă rog frumos… E casa mea! Aici fac eu ciorba cum vreau!
Ea m-a privit lung, apoi a oftat teatral.
— Pe vremea mea, nora asculta de soacră…
M-am retras în dormitor și am plâns. M-am simțit mică și neputincioasă. În acea noapte i-am scris lui Vlad un mesaj lung despre tot ce simțeam. Dimineața m-a găsit cu ochii umflați și inima grea.
Când Vlad a venit acasă, m-a luat în brațe fără să spună nimic. Apoi s-a dus la mama lui și i-a spus calm:
— Mamă, trebuie să respecți casa noastră. Ilinca are dreptul la liniște aici.
A urmat o tăcere apăsătoare. Doamna Mariana s-a supărat, a plâns și a spus că nu e dorită. Vlad a încercat să-i explice că nu e vorba de asta, ci de limite.
Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Am învățat să spun „nu”, să cer ajutorul lui Vlad și să stabilesc reguli clare. Dar relația dintre mine și soacra mea a rămas rece.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă puteam fi mai tolerantă. Dar oare cât trebuie să renunți la tine pentru ceilalți? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul tău la fericire?