Între două lumi: când soacra devine a treia roată la căruță

— Nu se poate așa ceva, Ilinca! Cum să pui ciorba la frigider fără capac? Ai idee câte bacterii se adună?
Vocea doamnei Viorica răsună din bucătăria noastră mică, iar eu, cu lingura în mână, simt cum obrajii mi se înroșesc. Vlad, soțul meu, stă pe canapea cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.

A trecut doar o săptămână de când mama lui s-a mutat la noi, dar apartamentul nostru cu două camere pare deja sufocat. În fiecare dimineață mă trezesc cu senzația că nu mai am loc nici să respir. Îmi amintesc perfect ziua când Vlad mi-a spus că trebuie să o primim: „Nu are unde să se ducă, Ilinca. E mama. Nu putem s-o lăsăm singură.”

Am acceptat, deși știam că va fi greu. Dar nu mă așteptam ca fiecare gest al meu să fie analizat la microscop. Prima dată a fost cu ciorba. Apoi cu modul în care spăl vasele („Nu freci bine, rămâne grăsime!”). Apoi cu felul în care îmi aranjez hainele („Nu vezi că se șifonează? Pune-le pe umeraș!”).

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, am ieșit pe balcon să iau aer. Vlad m-a urmat.
— E greu și pentru ea, știi? Nu vrea să te supere.
— Dar mă simt ca o străină în propria casă, Vlad! Nu mai pot face nimic fără să fiu criticată.
El oftează și mă ia în brațe, dar simt că nu mă aude cu adevărat.

A doua zi dimineață, când încerc să-mi beau cafeaua în liniște, doamna Viorica intră val-vârtej:
— Iar ai lăsat firimituri pe masă! Nu ți-am spus că trebuie să ștergi imediat?
Îmi mușc buza și mă abțin să nu răspund urât. Mă gândesc la mama mea, la cât de diferită e. La cât de mult mi-a lipsit când am plecat din Bacău la facultate și apoi la București. La cât de greu mi-a fost să mă adaptez aici, într-un oraș mare, unde toți par mereu grăbiți și nervoși.

Seara, când Vlad ajunge târziu acasă, găsește tensiunea plutind în aer. Doamna Viorica îi povestește cum am uitat să cumpăr pâine și cum am pus detergent prea mult la spălat. Eu tac. Mă simt mică și neînsemnată.

Într-o duminică, după prânz, încerc să deschid subiectul:
— Vlad, trebuie să vorbim. Nu mai pot așa. Simt că nu mai am niciun control asupra vieții mele.
El oftează din nou:
— Ce vrei să fac? S-o dau afară?
— Nu! Dar vreau să punem niște limite. Să avem și noi intimitatea noastră.
— O să-i spun… dar ai răbdare.

Răbdarea mea se subțiază cu fiecare zi. Într-o seară, când încerc să citesc pe canapea, doamna Viorica începe iar:
— Ce citești acolo? Nu mai bine faci ceva util? Uite ce praf e pe rafturi!
Atunci explodez:
— Doamnă Viorica, vă rog frumos! E casa mea! Am nevoie de puțin spațiu!
Se uită la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare blasfemie. Vlad intră în cameră exact atunci și o găsește plângând.

— Ce i-ai făcut mamei?
— Nimic! Doar i-am spus că am nevoie de spațiu!
— Nu trebuia să ridici tonul…

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc dacă nu cumva am greșit eu undeva. Dacă nu cumva sunt prea egoistă. Dar apoi îmi amintesc cine eram înainte: o femeie veselă, optimistă, care visa la o familie unită. Acum mă simt ca o umbră.

În zilele următoare încerc să evit conflictele. Îmi petrec mai mult timp la serviciu sau ies la plimbare prin cartierul nostru din Drumul Taberei doar ca să scap de atmosfera apăsătoare din casă. Uneori mă întâlnesc cu prietena mea cea mai bună, Simona.

— Ilinca, trebuie să vorbești serios cu Vlad. Nu poți trăi așa la nesfârșit.
— Știu… dar mi-e teamă că o să-l pierd dacă insist prea mult.
Simona mă strânge de mână:
— Dacă te iubește cu adevărat, va înțelege.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mine și doamna Viorica pe tema curățeniei din baie, Vlad explodează:
— Gata! Ajunge! Trebuie să găsim o soluție!
O văd pe soacra mea cum își strânge lucrurile și spune printre lacrimi:
— Nu vreau să fiu o povară… O să plec la sora mea din Ploiești.
Mă simt vinovată și ușurată în același timp.

După ce pleacă, casa pare din nou a noastră. Dar între mine și Vlad rămâne o tăcere grea. Ne privim fără să știm ce să spunem. Într-o seară îi spun:
— Vlad… crezi că am greșit?
El mă ia de mână:
— Poate că toți am greșit puțin. Dar trebuie să învățăm să ne apărăm familia fără să ne pierdem pe noi înșine.

Mă uit la el și mă întreb: oare câte familii trec prin asta? Câte femei își pierd vocea între două lumi care trag fiecare în altă direcție? Poate că nu există soluții perfecte… dar oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru liniștea celorlalți?