Între două lumi: când soacra îți mută soțul înapoi acasă

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce vasele zornăiau în chiuvetă. El stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, absent la furtuna care mă măcina pe dinăuntru.

— Ce-ai pățit acum? a întrebat el, fără să ridice privirea.

M-am oprit din spălat și am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât. Nu era prima dată când încercam să-i spun cât de greu îmi este de când mama lui, doamna Stanciu, ne-a impus să-l primim pe fratele lui mai mic, Vlad, în apartamentul nostru cu două camere din Drumul Taberei. Dar niciodată nu găseam cuvintele potrivite.

Totul a început într-o duminică, la masa de prânz la ei acasă. Doamna Stanciu, cu privirea ei tăioasă și vocea care nu accepta refuzuri, a spus pe un ton care nu lăsa loc de discuții:

— Vlad nu mai poate sta singur la cămin. E greu cu banii, cu examenele… Trebuie să-l ajutați. Să vină la voi până termină facultatea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram deja obosită de programul meu la spital, de turele de noapte și de încercările noastre de a ne găsi un echilibru ca tineri căsătoriți. Dar Radu n-a zis nimic. A dat doar din cap, supus.

— Sigur, mamă, a zis el. O să vorbesc cu Ana.

Dar nu a vorbit. A doua zi Vlad era deja la ușă cu două genți și un zâmbet larg.

La început am încercat să mă adaptez. Vlad era politicos, dar nu făcea nimic prin casă. Lăsa hainele peste tot, mânca la ore ciudate și aducea prieteni fără să întrebe. Radu îl apăra mereu:

— E stresat cu facultatea, lasă-l…

Încet-încet, apartamentul nostru s-a transformat într-un loc străin pentru mine. Nu mai aveam intimitate, nu mai puteam să stau liniștită nici măcar în sufragerie. Seara, când ajungeam acasă după 12 ore de muncă, găseam chiuveta plină și televizorul urlând pe vreun meci.

Într-o seară, după ce Vlad a adus încă trei colegi și au făcut gălăgie până târziu, am cedat. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am simțit invizibilă în propria mea casă.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Radu:

— Nu mai pot așa! Avem nevoie de spațiul nostru. Nu e normal ce se întâmplă!

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul:

— Ce vrei să fac? Să-l dau afară? E fratele meu!

— Dar eu cine sunt? De ce nu contează ce simt eu?

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

În weekendul următor, doamna Stanciu a venit în vizită „să vadă dacă Vlad se simte bine”. A intrat ca la ea acasă, a inspectat totul și mi-a spus pe un ton rece:

— Sper că nu-i faci viața grea băiatului meu. El are nevoie de liniște ca să învețe.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Radu nu a zis nimic. Vlad s-a făcut mic într-un colț.

După ce a plecat, am avut prima ceartă adevărată cu Radu. Am țipat unul la altul până târziu în noapte.

— Mereu e vorba despre ei! Mereu trebuie să facem ce vrea mama ta! Dar eu? Eu unde sunt?

— Ana, nu vreau scandal! Nu pot să-mi dau fratele afară!

— Dar poți să mă pierzi pe mine?

A tăcut din nou.

Zilele au trecut greu. Am început să evit să vin acasă. M-am refugiat la muncă sau la prietena mea cea mai bună, Irina.

— Ana, trebuie să pui piciorul în prag! mi-a spus ea într-o seară.

— Și dacă îl pierd pe Radu?

— Dacă nu faci nimic, te pierzi pe tine!

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Într-o dimineață m-am uitat în oglindă și abia m-am recunoscut: cearcăne adânci, ochi triști, zâmbet dispărut.

Într-un final, am luat o decizie. I-am spus lui Radu că trebuie să alegem: ori găsim o soluție pentru Vlad — poate o garsonieră ieftină sau să se mute cu alt coleg — ori eu plec pentru o vreme la părinții mei.

A fost prima dată când m-a privit cu adevărat speriat:

— Ana… nu vreau să te pierd. Hai să vorbim cu Vlad.

A fost o discuție grea și dureroasă. Vlad s-a simțit trădat, iar doamna Stanciu m-a sunat plângând și acuzându-mă că „îi destram familia”. Dar pentru prima dată Radu a fost de partea mea.

Vlad s-a mutat după două săptămâni. Relațiile cu familia lui Radu au rămas reci mult timp. Dar noi am început să ne regăsim încet-încet.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Dar știu că dacă nu puneam limite atunci, mă pierdeam pe mine pentru totdeauna.

Oare câți dintre noi trăim vieți dictate de alții? Cât putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem identitatea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?