Între două lumi: Cum am găsit liniștea după ce am plecat din casa mamei soacre

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă și ochii plini de lacrimi. Stăteam pe marginea patului din camera noastră mică, cu pereții subțiri prin care se auzea fiecare suspin, fiecare reproș al mamei lui Ilie. El s-a uitat la mine neputincios, cu mâinile strânse în poală.

— Ce vrei să fac? E mama… Nu pot s-o las singură, șopti el, evitând să mă privească în ochi.

De trei ani locuiam cu mama lui Ilie, doamna Viorica, într-un apartament vechi din Drumul Taberei. Când ne-am mutat la ea, după ce ne-am căsătorit, am crezut că va fi doar o perioadă scurtă până ne vom permite ceva al nostru. Dar perioada s-a transformat într-o capcană. Fiecare zi era o bătălie surdă pentru spațiu, pentru intimitate, pentru dreptul de a fi noi înșine.

Viorica era o femeie puternică, obișnuită să conducă totul cu mână de fier. Îmi critica mereu felul în care găteam, cum îmi creșteam fetița, pe Mara, sau chiar cum îmi aranjam părul. „Pe vremea mea nu se făcea așa!”, spunea apăsat, ca și cum orice altă variantă era o ofensă personală.

Într-o dimineață de iarnă, Mara a vărsat laptele pe masă. Am sărit să curăț repede, dar Viorica a început să țipe:

— Nu vezi că nu ești în stare nici să ai grijă de un copil? Dacă nu eram eu aici, cine știe ce s-ar fi ales de fata asta!

M-am simțit mică, neputincioasă. Ilie era la serviciu. Am strâns masa cu mâinile tremurânde și am dus-o pe Mara în camera noastră. Am plâns împreună, eu de neputință, ea fără să înțeleagă prea bine de ce.

Seara i-am spus lui Ilie totul. S-a uitat la mine lung și mi-a spus doar atât:

— O să vorbesc cu ea.

Dar nimic nu s-a schimbat. Viorica era mereu acolo, ca o umbră între noi. Îmi simțeam căsnicia sufocată de prezența ei, iar Mara devenea tot mai retrasă. Într-o zi am găsit-o ascunsă sub masă, spunând încet: „Nu vreau să mă certe bunica”.

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am început să caut apartamente de închiriat pe internet, pe ascuns. Salariul meu de educatoare și cel al lui Ilie ca electrician nu ne permiteau prea multe. Dar orice era mai bun decât atmosfera aceea toxică.

Într-o seară, după ce Viorica a făcut o criză pentru că am pus prea multă sare în ciorbă, am izbucnit:

— Gata! Plecăm! Nu mai pot!

Ilie a rămas mut. Viorica s-a uitat la mine ca la un dușman.

— Cum adică plecați? Unde? Cine are grijă de mine?

— O să vă descurcați! Nu mai putem trăi așa! am spus cu voce tare pentru prima dată.

Au urmat zile tensionate. Ilie era prins între două lumi: datoria față de mamă și dragostea pentru mine și Mara. A dormit câteva nopți pe canapea. Eu adunam lucrurile încet, fără să mă uit înapoi.

Într-o dimineață friguroasă de martie am plecat. Cu două valize și Mara de mână. Am găsit un apartament micuț la parterul unui bloc vechi din Militari. Era frig și pereții erau scorojiți, dar era al nostru.

Primele zile au fost grele. Mara plângea după jucăriile lăsate la bunica. Ilie era tăcut și abătut. Eu mă simțeam vinovată că l-am rupt de mama lui și totodată ușurată că pot respira din nou.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se așeze. Am zugrăvit împreună pereții, am pus flori la geam și am început să gătim împreună. Mara a început să râdă din nou. Ilie s-a apropiat mai mult de noi două.

Dar Viorica nu ne-a iertat ușor. Ne suna doar ca să ne reproșeze că am abandonat-o. De Paște nu a vrut să vină la noi. Apoi s-a îmbolnăvit și Ilie a alergat la ea aproape zilnic. Eu rămâneam acasă cu Mara și mă întrebam dacă am făcut bine.

Într-o seară, după ce Ilie s-a întors obosit de la mama lui, l-am întrebat:

— Crezi că am greșit?

S-a uitat la mine lung și mi-a luat mâna:

— Nu știu… Dar știu că aici suntem liniștiți. Și asta contează cel mai mult.

Am încercat să o iert pe Viorica pentru toate vorbele grele. Am înțeles că îi era frică să rămână singură și că nu știa altfel să-și arate dragostea decât controlând totul în jurul ei.

Cu timpul, relația noastră s-a mai îmblânzit. O vizitam împreună cu Mara, iar ea se bucura sincer să-și vadă nepoata. Nu mai eram sub același acoperiș, dar eram tot familie.

Acum privesc în urmă și mă întreb: câte familii nu trăiesc aceeași poveste? Câte femei nu se simt sufocate între datoria față de părinți și dreptul la propria fericire? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că uneori trebuie să ai curajul să spui „ajunge”, ca să poți începe cu adevărat să trăiești.

Oare câți dintre voi ați avut curajul să puneți limite celor dragi pentru binele familiei voastre? Sau poate încă vă luptați cu vinovăția? Aștept gândurile voastre…