Între două lumi: Povestea Anei și a socrilor săi

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă prăbușeam pe canapeaua din sufragerie. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji, iar inima îmi bătea nebunește. Mama mea, Maria, s-a apropiat de mine și m-a luat în brațe, încercând să mă liniștească.

— Ana, ce s-a întâmplat iarăși cu soacra ta? a întrebat ea, cu o blândețe pe care nu o mai simțisem de mult.

— Nu mai suport! De șase ani, de când m-am măritat cu Vlad, parcă nu am avut niciodată liniște. Mereu are ceva de spus, mereu trebuie să fac altfel decât simt eu. Azi a venit iar peste noi, fără să anunțe, și a început să-mi critice modul în care gătesc, cum aranjez masa, cum cresc copilul… Parcă nu sunt niciodată destul de bună!

Mama a oftat adânc. Știa prea bine cum e să fii noră în România, să simți că nu ai niciodată dreptul la propria ta casă, la propriile tale decizii. Dar eu nu mai voiam să tac.

Totul a început în ziua nunții noastre. Îmi amintesc perfect cum soacra mea, Elena, a venit la mine în cameră, cu o față serioasă:

— Ana, să știi că la noi în familie lucrurile se fac într-un anumit fel. Să nu uiți niciodată asta.

Am zâmbit atunci, crezând că e doar o vorbă de început. Dar nu a fost. În fiecare zi, Elena și soțul ei, Gheorghe, au găsit motive să se implice în viața noastră. La început, am încercat să fiu politicoasă. Să gătesc după rețetele ei, să spăl rufele cum îmi spunea ea, să nu ies din cuvântul lor. Vlad era prins la mijloc, mereu încercând să împace pe toată lumea.

— Lasă, Ana, știi cum sunt părinții mei. Nu te supăra pe ei, vor doar să ne ajute.

Dar ajutorul lor era ca o povară. Când am rămas însărcinată cu Ilinca, au venit să stea cu noi „să mă ajute”. De fapt, Elena a început să-mi spună ce să mănânc, cum să dorm, ce haine să port. După ce s-a născut Ilinca, nu aveam voie să o țin prea mult în brațe, să nu „o răsfăț”. Când am vrut să o alăptez, Elena a spus că laptele praf e mai bun, că așa a crescut și Vlad.

Am simțit cum mă sufoc. Prietena mea cea mai bună, Roxana, m-a întrebat într-o zi:

— Ana, de ce nu le spui să-și vadă de treabă? E viața ta!

— Nu pot, Roxana. Nu vreau să-l pun pe Vlad într-o situație dificilă. Și apoi… dacă au dreptate? Dacă nu sunt o soție sau o mamă bună?

Anii au trecut și fiecare zi era o luptă. Îmi doream să am casa mea, liniștea mea. Să pot decide singură ce fac cu viața mea. Dar mereu apăreau: ba cu o ciorbă adusă la ușă „că sigur n-ai avut timp să gătești”, ba cu sfaturi despre cum să-mi cresc copilul sau cum să-mi organizez casa.

Într-o seară, după ce Vlad a venit obosit de la serviciu, i-am spus:

— Vlad, trebuie să vorbim. Nu mai pot trăi așa. Simt că nu mai am aer.

El s-a uitat la mine lung, apoi a dat din umeri:

— Ce vrei să fac? Sunt părinții mei…

— Vreau să le spui să ne lase în pace! Să ne lase să fim o familie!

A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt.

A doua zi, Elena a venit din nou pe nepusă masă. A intrat în bucătărie și a început să inspecteze frigiderul.

— Vai de mine, Ana! Iar ai uitat să cumperi lapte! Cum poți fi atât de neglijentă?

Atunci am simțit că ceva se rupe în mine. Am ridicat vocea pentru prima dată în fața ei:

— Doamnă Elena, vă rog frumos să nu mai intrați peste noi fără să anunțați! Și vă rog să nu mai comentați la fiecare pas! Putem decide singuri cum trăim!

A rămas blocată. Nu se aștepta la asta. Gheorghe a venit și el din sufragerie:

— Ce-i cu gălăgia asta? Ana, nu uita că noi v-am ajutat mereu!

— Știu și vă mulțumesc, dar vreau să fiu lăsată să-mi cresc familia așa cum cred eu de cuviință!

Elena a început să plângă. Gheorghe a ridicat tonul. Vlad a intrat și el în bucătărie, încercând să calmeze spiritele. Ilinca s-a speriat și a început să plângă și ea. Era haos.

În seara aceea, Vlad mi-a spus:

— Ana, nu trebuia să le vorbești așa. Acum sunt supărați pe noi.

— Vlad, dar pe mine cine mă întreabă dacă sunt supărată? Cine mă întreabă dacă mai pot?

A tăcut din nou.

Au trecut câteva zile în care nu am mai primit niciun semn de la Elena și Gheorghe. Casa era liniștită pentru prima dată după mult timp. Dar liniștea asta era apăsătoare. Mă simțeam vinovată și eliberată în același timp.

Într-o seară, Roxana m-a sunat:

— Ei, ce-ai făcut? Ai reușit să le spui?

— Da… dar acum mă simt ca și cum aș fi pierdut ceva. Sau poate am câștigat? Nu știu…

— Ai câștigat dreptul la viața ta, Ana! Nu lăsa pe nimeni să ți-l ia!

M-am uitat la Ilinca, care dormea liniștită în pătuțul ei. Am simțit o liniște nouă în suflet. Poate că nu e ușor să-ți găsești vocea într-o familie tradițională românească. Poate că uneori trebuie să rănești ca să te salvezi pe tine însăți.

Mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Voi ce ați face în locul meu?