Între două lumi: povestea despărțirii de fiica mea

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre el! Ai înțeles? — vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde odinioară râdeam împreună la cafea. Acum, fiecare cuvânt era ca o lamă între noi.

Nu-mi imaginam că voi ajunge aici. Dacă mi-ar fi spus cineva, acum un an, că Irina — fata mea, singura mea bucurie — va deveni cea care mă rănește cel mai tare, aș fi râs. Eram de nedespărțit. Îmi amintesc cum îi legam părul înainte de școală, cum îi citeam povești până adormea. Am fost mereu acolo: la serbări, la examene, la primul ei job, la nuntă. Și când a venit divorțul, am fost prima care a sărit să o apere.

— Mama, nu mai pot! Nu vezi că mă distruge? — plângea ea la telefon, în noaptea aceea de iarnă când a plecat de la Vlad cu fetița în brațe. Am alergat la ea fără să clipesc. Am făcut tot ce am putut: am vorbit cu avocați, am stat cu nepoata mea, Maria, când Irina nu mai avea putere să se ridice din pat. Am spus tuturor că Vlad e vinovatul, că el a distrus familia noastră.

Dar după ce procesul s-a terminat și liniștea părea să se aștearnă, ceva s-a schimbat. Irina a început să mă evite. Nu mai venea la mine cu Maria, nu mai răspundea la telefon. Când o sunam, era rece:

— Sunt ocupată, mama. Nu pot vorbi acum.

La început am crezut că e obosită. Apoi am început să aud zvonuri: că Irina iese cu cineva nou, că nu mai vrea să audă de familie. O prietenă comună mi-a spus că Irina se plânge că o sufoc, că nu-i dau spațiu.

Într-o seară de aprilie, am decis să merg la ea acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Maria mi-a deschis și m-a îmbrățișat strâns. Dar Irina m-a privit ca pe o străină.

— Ce cauți aici fără să anunți? — m-a întrebat tăios.

— Mi-a fost dor de voi… Am adus plăcinta ta preferată.

— Nu avem nevoie de plăcinte. Avem nevoie să ne lași în pace.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să-i explic că tot ce am făcut a fost pentru ea, dar nu voia să audă.

— Tu ai făcut totul ca să-l urăsc pe Vlad! Nu m-ai lăsat să gândesc singură! Ai vrut să controlezi totul!

Am rămas fără cuvinte. Eu? Eu care am stat nopți întregi lângă ea? Eu care i-am apărat mereu spatele?

— Irina, eu doar te-am protejat…

— Nu! M-ai sufocat! Ai făcut din viața mea un câmp de luptă! Poate dacă nu te băgai atât de mult, nu ajungeam aici!

Am plecat acasă plângând ca un copil. Zilele următoare au fost un coșmar: nu mai puteam dormi, nu mai aveam poftă de mâncare. Prietenele încercau să mă consoleze:

— Las-o să-și revină… E tânără, are nevoie de timp.

Dar timpul trecea și Irina se îndepărta tot mai mult. Maria mă suna pe ascuns:

— Bunico, mama e tristă tot timpul… De ce nu veniți la noi?

Ce puteam să-i spun? Că mama ei mă vede ca pe un dușman?

Într-o zi, Vlad m-a sunat. Nu-mi venea să cred.

— Doamnă Elena… știu că nu suntem în cele mai bune relații, dar poate ar trebui să vorbim. Pentru Maria.

Am acceptat să ne vedem într-o cafenea discretă din oraș. Vlad părea obosit, îmbătrânit peste noapte.

— Știu că m-ați judecat aspru… Poate pe bună dreptate. Dar Irina are nevoie de sprijinul dumneavoastră. Nu de război.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Poate chiar eu eram problema? Poate dragostea mea a devenit o povară?

Am încercat să vorbesc cu Irina din nou. I-am scris o scrisoare lungă în care mi-am cerut iertare pentru tot ce am greșit. I-am spus că o iubesc și că sunt gata să fac un pas înapoi dacă asta o ajută.

A trecut o lună până mi-a răspuns:

— Mama… Am nevoie de timp. Dar vreau să știi că te iubesc. Doar că trebuie să învăț să trăiesc și fără tine lângă mine la fiecare pas.

Acum stau singură în bucătăria galbenă și mă uit la poza noastră din vacanța la mare: eu și Irina râzând cu soarele în păr. Mă întreb unde am greșit și dacă dragostea poate fi uneori prea mult.

Oare câte mame au trecut prin asta? Oare când devine grija sufocantă? Și cum găsești curajul să-ți lași copilul să greșească singur?