Între două lumi: Povestea mea de noră într-o familie care nu mă vrea

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Irina. Maria făcea mereu ciorba exact cum îi place lui Vlad.

Am simțit cum îmi îngheață sângele în vene. Era a treia oară săptămâna asta când doamna Lungu, soacra mea, aducea vorba despre Maria, fosta soție a lui Vlad. De cinci ani sunt căsătorită cu el, dar în casa asta, Maria nu a plecat niciodată cu adevărat. Fotografiile ei încă stau pe raftul din sufragerie, iar la fiecare aniversare, soacra mea îi trimite un mesaj „din partea familiei”.

— Poate vrei să gătești tu data viitoare, am spus încercând să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat. Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui calzi, dar neputincioși. Știam că nu va spune nimic. Niciodată nu spune nimic.

Când am intrat în familia Lungu, am crezut că totul va fi simplu. Vlad era divorțat de cinci ani, avea un băiețel de opt ani, Radu, iar eu eram pregătită să fiu mamă vitregă și să construiesc ceva frumos împreună. Dar nu m-am așteptat niciodată ca trecutul să fie atât de prezent.

În primele luni, am încercat să mă fac plăcută. Am gătit rețete tradiționale, am ajutat la curățenie, am mers la biserică împreună cu soacra mea, deși nu eram foarte religioasă. Dar orice aș fi făcut, tot Maria era dată exemplu.

— Maria știa să facă sarmale ca la mama acasă. Maria nu ridica tonul la Vlad. Maria avea răbdare cu Radu.

Într-o seară, după ce Radu a adormit și Vlad lucra la laptop în dormitor, am rămas singură cu doamna Lungu în bucătărie. M-am uitat la mâinile ei noduroase cum spălau vasele și am simțit nevoia să rup tăcerea.

— Doamnă Lungu… credeți că o să mă acceptați vreodată?

A lăsat farfuria jos și m-a privit lung.

— Nu e vorba de acceptare, Irina. E vorba că familia noastră era întreagă înainte. Acum… nu mai e la fel.

Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun că și eu simt lipsa unei familii adevărate, că și eu am crescut fără tată și știu ce înseamnă dorul de ceva ce nu mai poate fi reparat. Dar n-am spus nimic. Am plecat în dormitor și am plâns încet, ca să nu mă audă Vlad.

A doua zi dimineață, când l-am dus pe Radu la școală, el m-a întrebat:

— Irina, tu o cunoști pe mama?

M-am blocat. Nu știam ce să-i răspund.

— Nu prea… doar din poveștile bunicii tale.

— Bunica zice că mama o să se întoarcă într-o zi și o să fim iar toți împreună.

Mi s-a rupt sufletul. Cum să-i explic unui copil că uneori adulții nu se mai pot iubi? Că uneori e mai bine să mergi mai departe?

În weekend, am mers cu toții la țară, la părinții lui Vlad. Acolo, atmosfera era și mai apăsătoare. Unchiul lui Vlad m-a întrebat direct:

— Și tu când faci un copil? Poate așa o uiți pe Maria…

Toată lumea a râs stânjenit. M-am simțit ca o intrusă la propria masă.

Seara, i-am spus lui Vlad:

— Nu mai pot. Simt că nu sunt niciodată destul de bună pentru ei. Pentru tine.

El m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Pentru mine ești totul. Dar știi cum e mama… Nu poate accepta că lucrurile s-au schimbat.

— Dar tu? Tu ai acceptat?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Încerc. Dar uneori mă gândesc că poate dacă nu divorțam… poate dacă făceam altfel…

Am simțit cum se prăbușește totul în mine. Dacă nici el nu era sigur? Dacă eu eram doar o umbră a trecutului lor?

Într-o zi, am găsit-o pe doamna Lungu vorbind la telefon cu Maria. Râdeau împreună ca două prietene vechi. Când m-a văzut în prag, a tăcut brusc.

— Irina, ai nevoie de ceva?

— Nu… doar voiam să vă întreb dacă aveți nevoie de ajutor la prăjituri.

— Nu, mulțumesc. Maria mi-a dat o rețetă nouă.

Am ieșit din bucătărie cu lacrimi în ochi. M-am simțit invizibilă.

Au trecut luni de zile în care am oscilat între furie și resemnare. Am început să evit mesele în familie și să mă refugiez în muncă. Prietenele mele îmi spuneau să plec, că nu merită să sufăr pentru niște oameni care nu mă vor niciodată cu adevărat.

Dar îl iubeam pe Vlad. Și îl iubeam pe Radu ca pe propriul meu copil.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu soacra mea — care mi-a spus direct că „niciodată n-o să fii ca Maria” — am făcut bagajele și am plecat la mama mea pentru câteva zile.

Mama m-a privit trist:

— Irina, tu trebuie să decizi dacă vrei să trăiești mereu în umbra altcuiva sau dacă meriți propria ta lumină.

M-am întors acasă după trei zile. Vlad m-a întâmpinat îngrijorat:

— Te rog să nu mai pleci niciodată fără să-mi spui…

L-am privit drept în ochi:

— Atunci spune-mi tu: vrei să trăim mereu cu fantomele trecutului sau vrei să construim ceva nou?

A fost pentru prima dată când l-am văzut hotărât:

— Vreau pe tine. Și vreau ca mama să înțeleagă asta.

A doua zi dimineață, Vlad a chemat-o pe doamna Lungu la masă și i-a spus clar:

— Irina e soția mea acum. Dacă nu poți accepta asta, va trebui să ne vedem mai rar.

Soacra mea a izbucnit în plâns:

— Eu doar vreau ce e mai bine pentru voi…

— Atunci las-o pe Irina să fie parte din familie.

Au trecut luni de atunci. Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte, dar încet-încet am început să simt că am și eu un loc aici. Radu mi-a spus într-o zi:

— Irina, îmi place când râzi. Parcă e mai cald acasă.

Poate nu voi fi niciodată „ca Maria”, dar poate nici nu trebuie. Poate fiecare familie are nevoie de timp ca să-și vindece rănile.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu fantomele trecutului altora? Oare cât timp trebuie să treacă până când suntem cu adevărat acceptați pentru cine suntem? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?