Între două lumi: Povestea mea din casa socrilor

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Stăteam pe marginea patului nostru înghesuit din camera mică, singurul colț al casei unde puteam spune că e doar al nostru. Vlad s-a uitat la mine, obosit, cu ochii lui blânzi, dar neputincioși.

— Te rog, Ana, încearcă să înțelegi… E greu și pentru mine. Tata nu vrea să audă de chirie sau de mutat. Știi cum e cu pensia lui și cu salariul meu… N-avem de ales acum.

Am oftat adânc. De când ne-am mutat în casa socrilor, viața mea s-a transformat într-un șir nesfârșit de compromisuri. Casa era veche, cu două etaje, dar fiecare colț era ocupat: părinții lui Vlad, sora lui mai mică, bunica lui — toți cu obiceiurile lor, cu tabieturile lor. Eu eram mereu „fata nouă”, cea care nu făcea niciodată lucrurile „cum trebuie”.

Prima dată când am încercat să gătesc ciorbă, mama-soacră, doamna Mariana, a intrat în bucătărie și a început să ofteze zgomotos.

— Aoleu, Ana, cine pune atâta pătrunjel? La noi nu se face așa! Și ce-i cu carnea asta? Trebuia să o fierbi mai mult!

M-am simțit mică, inutilă. Am lăsat lingura jos și am ieșit fără să spun nimic. În acea seară am plâns pe ascuns în baie, încercând să nu mă audă nimeni.

Zilele treceau greu. Fiecare dimineață începea cu bătăi în ușă:

— Ana, ai uitat să scoți gunoiul! — vocea bunicii Ileana răsuna ca un clopot spart.

— Ana, vezi că iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! — se auzea sora lui Vlad, Andreea, mereu pusă pe harță.

Încercam să mă fac utilă, să nu deranjez pe nimeni. Dar orice făceam părea greșit. Mâncarea nu era destul de gustoasă. Hainele nu erau spălate „cum trebuie”. Chiar și felul în care îmi aranjam părul era comentat.

Într-o duminică, la masă, discuția a degenerat. Tata-socru, domnul Gheorghe, a început să vorbească despre bani:

— Vlad, când ai de gând să-ți găsești un serviciu mai bun? Nu poți sta toată viața pe salariul ăsta de nimic! Și Ana… poate ar trebui să-ți cauți și tu ceva mai serios decât jobul ăla de la librărie. Să aduceți bani în casă!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam astfel de remarci. M-am uitat la Vlad, sperând că va spune ceva. Dar el a tăcut, privind în farfurie.

După masă, m-am retras pe balconul mic de la etaj. Am privit orașul cenușiu și am simțit că mă sufoc. Mi-am sunat mama.

— Mamă… nu mai pot. Parcă nu mai sunt eu. Parcă trăiesc viața altcuiva.

Ea a oftat la capătul firului:

— Știu că e greu, Ana. Dar încearcă să nu te pierzi pe tine. Fii tu însăți. Poate ar trebui să vorbești deschis cu Vlad…

Dar cum să vorbesc? Cum să-i spun că simt că mă dizolv printre atâtea voci străine? Că mi-e dor de liniște? Că vreau o casă doar a noastră?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Andreea — care mi-a reproșat că i-am mutat hainele de pe uscător — am izbucnit.

— Gata! Nu mai pot! Nu sunt servitoarea voastră! Am și eu dreptul la intimitate!

Toți au tăcut brusc. Doamna Mariana s-a uitat la mine ca la o străină.

— Dacă nu-ți convine aici, poți pleca! a spus ea rece.

Vlad a intervenit timid:

— Mamă… hai să nu exagerăm…

Dar răul fusese făcut. În acea noapte am dormit cu lacrimile pe obraz. Vlad m-a strâns în brațe.

— O să găsim o soluție, promit…

Dar zilele au trecut și nimic nu s-a schimbat. Tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Am început să evit mesele în familie. M-am refugiat în muncă și în plimbări lungi prin oraș.

Într-o zi am primit o ofertă de muncă mai bună la o editură din București. Era șansa noastră de a pleca. I-am spus lui Vlad cu inima bătând nebunește:

— E șansa noastră! Hai să încercăm!

El a ezitat mult timp. Familia lui avea nevoie de el. Dar eu simțeam că mă pierd dacă mai rămân acolo.

După multe discuții și lacrimi, am plecat împreună la București. A fost greu — socrii au fost supărați, Andreea nici n-a vrut să-și ia rămas-bun. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că respir din nou.

Acum stăm într-o garsonieră micuță, dar e a noastră. Încercăm să ne reconstruim viața pas cu pas.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc încă în casele socrilor lor, simțindu-se străine și neauzite? Oare cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru liniștea unei familii care nu e a noastră? Voi ce ați fi făcut în locul meu?