Între două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu, Vlad, nu luăm canapeaua asta! Și nici masa aia de dining! am spus răspicat, cu vocea tremurândă, în mijlocul magazinului de mobilă. Vlad s-a oprit brusc, cu mâna pe spătarul scaunului pe care îl visa deja în sufrageria noastră. M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vina lui. Era vina mea. Sau poate a mamei mele, care îmi răsuna în minte cu fiecare pas pe care îl făceam spre maturitate.

— Raluca, dar ne trebuie mobilă! Nu putem trăi doar cu salteaua pe jos și masa aia veche de la bunica!

— Știu, Vlad… dar dacă luăm totul acum, rămânem fără bani de rate. Și mama are dreptate: suntem tineri, ar trebui să ne bucurăm de viață, nu să ne îngropăm în datorii.

Vlad a oftat și a lăsat scaunul la loc. Am ieșit din magazin fără să ne mai uităm unul la altul. În drum spre casă, ploaia bătea în geamurile mașinii ca un reproș mut. M-am gândit la mama. O vedeam clar în minte, stând la masa din bucătărie, cu ceaiul ei de tei și privirea aceea aspră:

— Raluca, nu vă grăbiți! Viața nu e despre rate și mobilă nouă. E despre momentele astea simple, când râzi cu cineva drag sau când te plimbi prin parc fără griji.

Dar oare era chiar așa? Oare nu meritam și noi un colț al nostru, o casă pe care s-o numim „acasă”? De când ne-am mutat împreună, totul părea provizoriu. Chiria era scumpă, vecinii gălăgioși, iar mobila veche scârțâia la fiecare mișcare. Dar mama insista că „libertatea nu are preț”.

În seara aceea, am ajuns acasă și am găsit-o pe mama la noi. Venise să ne aducă zacuscă și plăcintă cu mere. Vlad a zâmbit forțat și a intrat direct în dormitor.

— Ce s-a întâmplat cu el? m-a întrebat mama.

— Nimic… doar că suntem obosiți.

— Raluca, tu știi că eu vreau ce e mai bine pentru voi. Dar uite la mine: am muncit o viață întreagă ca să plătesc casa asta. Și ce-am câștigat? Am pierdut ani în care puteam să mă bucur de voi, de mine… Nu vreau să faci aceeași greșeală.

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să țip: „Dar eu nu sunt ca tine! Eu vreau altceva!” Dar n-am spus nimic. Am luat o felie de plăcintă și am mâncat-o mecanic.

În noaptea aceea, Vlad a adormit cu spatele la mine. Am stat ore întregi privind tavanul și întrebându-mă dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva mama are dreptate și visul nostru de a avea o casă e doar o iluzie scumpă.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu ochii roșii:

— Raluca, eu nu mai pot așa. Simt că trăim viața altcuiva. Când eram mic, tata îmi spunea mereu că bărbatul trebuie să-și construiască un cuib. Să lase ceva în urmă. Eu vreau să simt că fac ceva pentru noi doi, nu doar să supraviețuim dintr-o lună în alta.

L-am privit lung. În ochii lui vedeam toată frustrarea adunată în luni de compromisuri. Și atunci am izbucnit:

— Dar dacă nu reușim? Dacă ne sufocăm în datorii? Dacă ajungem ca mama?

— Poate că da… sau poate că nu! Dar măcar încercăm! Raluca, tu ce vrei cu adevărat?

Întrebarea lui m-a lovit ca un trăsnet. Ce voiam eu? Să fiu liberă? Să fiu sigură? Să fiu fericită? Sau doar să nu-mi dezamăgesc mama?

În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Mama venea tot mai des, aducând mâncare și sfaturi nedorite. Vlad se retrăgea tot mai mult în el însuși. Eu eram prinsă la mijloc, ca într-o menghină.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am avut o ceartă cumplită cu mama.

— Raluca, tu nu mă asculți! O să regreți! O să ajungi sclava băncii!

— Mama, dar tu nu vezi că mă sufoc? Că nu pot trăi mereu după regulile tale?

— Eu vreau doar binele tău!

— Poate că binele meu nu e același cu al tău!

Am izbucnit în plâns și am fugit afară, în ploaie. Am mers ore întregi pe străzi pustii, încercând să-mi găsesc curajul de a lua o decizie pentru mine însămi.

Când m-am întors acasă, Vlad mă aștepta pe canapea.

— Am găsit un apartament drăguț la marginea orașului. Nu e mare lucru… dar ar putea fi începutul nostru.

L-am privit lung și am știut că trebuie să aleg: între trecut și viitor, între frică și speranță.

A doua zi am sunat la bancă și am început demersurile pentru credit. Mama n-a vorbit cu mine două săptămâni. Apoi a venit într-o zi cu o cutie mare plină cu farfurii vechi:

— Să aveți și voi cu ce începe… Poate n-am avut dreptate mereu.

Am plâns amândouă în bucătăria noului nostru apartament mic și modest.

Astăzi, după doi ani de rate și sacrificii, încă avem seri când ne certăm din cauza banilor sau când ne e dor de libertatea de altădată. Dar avem și seri când dansăm în sufragerie pe podeaua goală și râdem ca niște copii.

Mă întreb uneori: oare există o alegere corectă? Sau fiecare generație trebuie să-și găsească propriul drum printre visele și temerile moștenite?

Voi ce ați fi ales în locul meu?