Între două lumi: Povestea unei mame care încearcă să-și salveze familia
— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să-i suport! De fiecare dată când vin la noi, parcă intră un frig în casă, ca și cum ar vrea să înghețe tot ce am construit cu atâta trudă.
Vocea mea răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea proaspătă și pâine prăjită. Fata mea, Elena, stă în fața mea cu ochii umezi, încercând să-și ascundă lacrimile. E sâmbătă dimineață, iar peste două ore urmează să vină părinții lui Radu, ginerele meu. De fiecare dată când îi primesc, simt cum mă strâng pantofii pe care nu i-am încălțat niciodată — pantofii unei alte vieți, pe care nu mi-am dorit-o.
— Mamă, te rog… încearcă să fii calmă azi. Pentru mine. Pentru David. Nu vreau scandaluri, nu vreau să-i stricăm ziua copilului.
David e nepotul meu, lumina ochilor mei. Are doar cinci ani și deja simte tensiunea din aer. Îl văd cum se ascunde după ușă când aude voci ridicate. Îmi frâng mâinile pe șorțul vechi, moștenit de la mama mea, și încerc să-mi adun gândurile.
— Elena, nu înțelegi… Ei nu mă vor aici. Nu mă vor nici pe mine, nici pe tine. Pentru ei, nu suntem niciodată destul de bune. Mereu găsesc ceva de criticat: ba mâncarea nu e destul de sărată, ba casa nu e destul de curată, ba David nu e destul de ascultător.
Elena oftează și se uită pe fereastră. Afară plouă mărunt, iar norii par că apasă peste blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Îmi amintesc prima dată când i-am cunoscut pe părinții lui Radu. Era o zi însorită de mai, iar eu am pregătit sarmale și cozonac, sperând să-i impresionez. Dar doamna Viorica a strâmbat din nas:
— La noi în familie se gătește altfel… Dar nu-i nimic, fiecare cu obiceiurile lui.
De atunci, fiecare întâlnire a fost o luptă surdă pentru supremație. Domnul Ion își dă mereu cu părerea despre orice: cum ar trebui să fie educat David, ce fel de mobilă ar trebui să avem în sufragerie, chiar și ce haine ar trebui să poarte Elena la serviciu.
— Maria, tu ai crescut-o bine pe Elena, dar uite că lumea s-a schimbat. Acum trebuie să fim mai moderni, să nu rămânem în urmă…
Îmi mușc buzele ca să nu răspund. Dar azi simt că nu mai pot. Azi vreau să spun tot ce am pe suflet.
— Mamă, te rog… încearcă să nu te cerți cu ei. Radu e prins la mijloc și nu vreau să sufere nici el.
Radu… Ginerele meu e un om bun, dar slab. Întotdeauna evită conflictele. Când părinții lui ridică tonul sau fac remarci răutăcioase, el se retrage în tăcere sau iese pe balcon să fumeze o țigară.
La ora 11 fix sună interfonul. Inima îmi bate cu putere. Îi primesc cu un zâmbet forțat și îi invit în sufragerie. Viorica își scoate paltonul elegant și îl pune cu grijă pe spătarul scaunului.
— Ce frig aveți aici… La noi acasă e mereu cald.
Ion se uită la televizorul nostru vechi:
— Nu v-ați luat încă unul nou? Acum sunt reduceri la hypermarket…
Îmi simt obrajii arzând. Mă duc în bucătărie să aduc cafeaua și prăjiturile făcute cu mâna mea tremurândă.
— Maria, ai pus zahăr? Știi că Ion are diabet…
— Am pus doar puțin, doamnă Viorica. Dacă doriți fără zahăr, vă pot face alta.
— Lasă, lasă… Data viitoare poate te gândești dinainte.
Elena încearcă să schimbe subiectul:
— David a învățat o poezie nouă la grădiniță! Vrei să ne-o spui?
Băiețelul vine timid și recită câteva versuri despre primăvară. Viorica îl întrerupe:
— Nu-l puneți să vorbească așa tare! Poate deranjați vecinii…
Simt cum mi se strânge inima. Mă uit la Elena — ochii ei caută ajutor la mine. Radu stă cu privirea în pământ.
După masă, Viorica începe din nou:
— Maria, tu ai grijă de David cât Elena e la serviciu? Nu crezi că ar fi mai bine să-l duceți la o grădiniță privată? Acolo copiii sunt educați altfel…
Nu mă pot abține:
— Doamnă Viorica, fac tot ce pot pentru nepotul meu. Îl iubesc ca pe ochii din cap! Poate nu am bani de grădiniță privată, dar îi dau toată dragostea mea!
Ion oftează zgomotos:
— Dragostea nu ține loc de educație modernă…
Simt cum mi se rupe ceva în suflet. M-am sacrificat toată viața pentru Elena și pentru David. Am renunțat la visele mele ca să le fie lor bine. Și acum sunt judecată pentru că nu am destule resurse?
După ce pleacă părinții lui Radu, casa rămâne goală și rece. Elena vine lângă mine și mă ia în brațe.
— Mamă… îmi pare rău că trebuie să treci prin asta.
— Nu tu trebuie să-ți ceri scuze… Poate eu sunt prea sensibilă. Poate lumea chiar s-a schimbat și eu am rămas în urmă.
Noaptea târziu, stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Oare cum ar trebui să reacționez? Să tac mereu pentru liniștea familiei sau să-mi apăr demnitatea? Ce e mai important: pacea sau adevărul?
Poate cineva dintre voi a trecut prin asta… Ce ați face în locul meu? Cum găsiți echilibrul între iubire și orgoliu?