Între două lumi: Povestea unei mame care nu știe când să se oprească

— Nu pot să cred că vrei să faci asta, Vlad! Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, iar cuvintele mi-au ieșit ca un strigăt de disperare. Fiul meu stătea în fața mea, cu ochii în pământ, evitând să mă privească. Pe masă, între noi, aburii cafelei se ridicau leneși, dar în aer plutea o tensiune pe care n-o mai simțisem niciodată.

— Mamă, nu mai merge. Am încercat tot ce se putea. Irina și cu mine… suntem prea diferiți. Nu vreau să trăiesc toată viața într-o minciună.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu am fost niciodată apropiată de Irina. De la început mi s-a părut rece, distantă, mereu cu nasul pe sus. Nu era fata pe care mi-o imaginasem pentru Vlad. Dar divorțul? Asta era prea mult.

— Vlad, gândește-te la copii! La ce o să spună lumea! La ce o să simt eu… Tu chiar nu vezi că ea te manipulează? Te-a schimbat complet! Nu mai ești băiatul meu de când ești cu ea.

El a oftat adânc și s-a ridicat de la masă. — Mamă, nu despre tine e vorba. Și nici despre ce crezi tu despre Irina. E despre mine. Și nu mai pot.

A ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Am rămas singură, cu inima frântă și cu un sentiment de neputință care mă sufoca. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am simțit că Irina îl îndepărtează pe Vlad de familie, la toate sărbătorile în care ea găsea motive să nu vină la noi, la felul în care îi vorbea sec și calculat.

A doua zi am decis că nu pot sta cu mâinile în sân. Am sunat-o pe Irina. Vocea ei era calmă, aproape indiferentă.

— Bună ziua, Irina. Putem vorbi?

— Sigur, doamnă Maria. Despre ce e vorba?

— Despre Vlad… și despre voi doi. Eu cred că faceți o greșeală imensă. Poate ar trebui să încercați consiliere de cuplu sau… să vă gândiți mai bine la copii.

A tăcut câteva secunde. — Doamnă Maria, vă mulțumesc pentru grijă, dar nu e decizia dumneavoastră. Îmi pare rău dacă v-am dezamăgit vreodată, dar Vlad și cu mine vom decide ce e mai bine pentru noi.

Am simțit cum mă înfurii. — Dar eu sunt mama lui! Nu pot sta și privi cum vă distrugeți familia!

— Știu că vă pasă, dar vă rog să ne lăsați spațiu. E greu pentru toți.

Am închis telefonul tremurând de nervi și frustrare. Cum putea să fie atât de rece? Cum putea să nu-i pese?

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Vlad de mai multe ori. Îl sunam, îi trimiteam mesaje, îi lăsam mâncare la ușă. Uneori răspundea monosilabic, alteori nu răspundea deloc. Simțeam că-l pierd și că orice aș face nu reușesc decât să-l îndepărtez și mai tare.

Sora mea, Elena, a venit într-o seară la mine și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Maria, trebuie să-l lași pe Vlad să-și trăiască viața. Știu că doare, dar nu poți controla totul.

— Dar dacă greșește? Dacă ajunge singur și nefericit?

— Atunci va învăța din greșeli. Așa cum ai făcut și tu când erai tânără.

Am tăcut rușinată. Avea dreptate. Și eu făcusem alegeri proaste când eram tânără, iar mama mea mă certase la fel de aspru cum o făceam eu acum cu Vlad.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine acasă. Era obosit, tras la față.

— Mamă, te rog… Nu mai pot cu presiunea asta. Am nevoie să știu că mă susții, chiar dacă nu ești de acord cu mine.

L-am privit lung și am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să-i spun că tot ce fac e din dragoste, dar mi-am dat seama că dragostea mea îl sufocă.

— Bine, Vlad… O să încerc să mă dau la o parte. Dar să știi că mi-e greu.

A zâmbit trist și m-a îmbrățișat. — Știu, mamă. Și îți mulțumesc.

Au trecut luni de atunci. Vlad și Irina au divorțat până la urmă. Copiii stau când la el, când la ea. Relația mea cu Vlad s-a răcit o vreme, dar încet-încet am început să ne apropiem din nou. Cu Irina nu am reușit niciodată să am o relație bună, dar am învățat să fiu civilizată pentru binele nepoților mei.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine intervenind sau dacă ar fi trebuit să-mi țin părerile pentru mine. Poate că uneori dragostea de mamă poate face mai mult rău decât bine…

Oare câte dintre noi știm când e momentul să ne oprim? Sau dacă nu cumva dorința de a controla totul ne face să pierdem exact ceea ce iubim cel mai mult?