Între două lumi: Povestea unei nunți cu două mame în război

— Nu vreau sarmale la nuntă! a izbucnit mama, trântind farfuria pe masă. — Toate nunțile au sarmale, Mariana! Ce vrei să creadă lumea? a răspuns soacra mea, doamna Stanciu, cu vocea ei tăioasă, privindu-mă pe sub sprâncenele perfect pensate.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Stăteam la masa din bucătăria noastră mică, cu Vlad lângă mine, încercând să-mi ascund mâinile care tremurau sub masă. Era a treia oară în săptămâna aceea când discuția despre meniu se transforma într-o ceartă. Și nu era doar despre sarmale. Era despre tot: rochia, florile, muzica, lista de invitați. Fiecare detaliu era un nou front de război între cele două femei care, teoretic, ar fi trebuit să mă sprijine.

— Nu vreau să mă fac de râs în fața rudelor mele! a continuat mama, cu ochii umezi. — Și eu? Crezi că ai mei nu contează? a replicat soacra, ridicându-și bărbia cu mândrie.

Vlad a încercat să intervină: — Haideți, vă rog… E nunta noastră. Poate găsim un compromis.

Dar nimeni nu-l asculta. Era ca și cum noi doi nu existam. Eram doar niște pioni în jocul lor de putere.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de aprilie m-a lovit în față, dar nu mi-a păsat. Am început să plâng în hohote, cu palmele strânse pe balustradă. Mi-am dorit atât de mult ca ziua nunții să fie una fericită, dar totul părea să se destrame înainte să înceapă.

Îmi amintesc cum, în copilărie, mama îmi spunea mereu că va face din nunta mea cea mai frumoasă zi. Îmi promitea rochie albă ca spuma laptelui și flori peste tot. Dar nu mi-a spus niciodată că va lupta pentru fiecare detaliu ca și cum ar fi ultima bătălie din viața ei.

Pe de altă parte, doamna Stanciu era genul acela de femeie care nu accepta niciodată un refuz. Își crescuse singură cei doi băieți după ce soțul ei murise într-un accident la combinat. Era obișnuită să controleze totul și să nu lase nimic la voia întâmplării.

În seara aceea, Vlad m-a găsit pe balcon și m-a luat în brațe. — O să trecem și peste asta, mi-a șoptit el. Dar vocea lui era nesigură.

A doua zi, mama a venit la mine cu o cutie mare de carton. — Am găsit rochia perfectă pentru tine! E a verișoarei tale din Italia. E superbă! Am deschis cutia și am văzut o rochie grea, cu dantelă groasă și perle cusute manual. Nu era deloc ce-mi doream. Eu visam la ceva simplu, lejer, fără zorzoane.

— Mamă… nu cred că mi se potrivește.

— Cum să nu? Toate fetele visează la așa ceva! O să fii ca o prințesă!

Am simțit cum mă sufoc. Nu voiam să o rănesc, dar nici nu puteam să mă mint pe mine însămi.

În aceeași zi, doamna Stanciu m-a sunat: — Să nu uiți că la noi în familie mireasa trebuie să poarte voal lung! Așa e tradiția! Și să nu te gândești la pantofi colorați, că nu se cade!

Am început să mă întreb dacă mai e nunta mea sau a lor.

Seara, Vlad a venit acasă obosit după serviciu. L-am privit cum își scoate pantofii și îi aruncă lângă ușă.

— Vlad… dacă am fugi undeva? Doar noi doi? Să ne căsătorim fără nimeni?

A zâmbit trist: — Știi că nu putem face asta. Ar fi sfârșitul pentru ambele familii.

Avea dreptate. În România, familia e totul. Oricât ai vrea să-ți trăiești viața după propriile reguli, ești mereu legat de părinți, de rude, de tradiții.

Au urmat luni întregi de negocieri. Fiecare întâlnire era o nouă sursă de stres. Mama voia muzică populară din Moldova; soacra insista pe lăutari din Oltenia. Lista de invitați creștea cu fiecare zi: „Nu poți să-l lași pe unchiul Gică pe dinafară!” „Dar nici pe tanti Lenuța!”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între cele două la telefon (amândouă vorbind tare ca să se audă una peste alta), am cedat nervos. Am început să țip la Vlad:

— De ce nu faci nimic? De ce trebuie să le mulțumim pe amândouă?

El s-a uitat la mine neputincios:

— Pentru că sunt mamele noastre… și pentru că nu știu altfel.

Am plâns împreună în tăcere.

Cu două săptămâni înainte de nuntă, am avut o discuție decisivă cu ambele mame. Le-am chemat la noi acasă și le-am rugat să stea jos.

— Vreau să vă spun ceva important, am început eu cu voce tremurată. Nunta asta e despre noi doi. Despre mine și Vlad. Vreau să vă rog să ne lăsați să alegem ce ne dorim noi. Vreau să fie o zi în care să fim fericiți, nu stresați sau triști.

Mama a început să plângă încet. Doamna Stanciu s-a uitat lung la mine și apoi la Vlad.

— Eu doar vreau ce e mai bine pentru voi… a spus mama printre suspine.

— Și eu… doar că la noi în familie așa s-a făcut mereu… a murmurat soacra.

Am simțit pentru prima dată că mă ascultau cu adevărat.

Nunta a fost un compromis: am avut sarmale și friptură modernă; muzică populară și DJ; rochie simplă cu voal lung; invitați din ambele părți; dansuri moldovenești și oltenești.

Dar cel mai important lucru a fost că am reușit să ne bucurăm de ziua noastră. Am dansat până dimineața și am râs împreună cu toți cei dragi.

Acum, privind înapoi, mă întreb: Oare cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru ceilalți? Când vom avea curajul să spunem „ajunge” și să alegem fericirea noastră înaintea tradițiilor și așteptărilor altora?