Între două lumi: Povestea unei nurori captive

— Ana, ai adus ceaiul? vocea răgușită a doamnei Stan răsună din dormitorul mic, cu perdele vechi și miros de unguente.

Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. E a treia oară azi când mă strigă. Mă uit spre ceas: 7:15 dimineața. De șase luni, fiecare zi începe așa. Mă simt ca o umbră în propria casă, mereu pe fugă între nevoile soacrei și ale familiei mele.

— Vin imediat, răspund, încercând să-mi ascund exasperarea.

Când am acceptat ca mama lui Vlad să vină la noi după operația la genunchi, nu mi-am imaginat că va rămâne atât de mult. La început, am simțit compasiune. Era neajutorată, nu putea să se ridice din pat fără sprijinul meu. Vlad era recunoscător și mă săruta pe frunte seara, spunându-mi: „Ești o noră minunată, Ana.”

Dar timpul a trecut. Genunchiul s-a vindecat, dar doamna Stan nu a dat niciun semn că ar vrea să plece. Ba dimpotrivă, părea că se simte tot mai bine aici. Vlad era încântat: „E mama, Ana! Nu vezi ce bine îi priește?”

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Maria, fetița noastră de patru ani, l-am găsit pe Vlad la laptop.

— Vlad, cât crezi că va mai sta mama la noi? am întrebat cu voce joasă.

— Nu știu… Ce te deranjează? Nu vezi că are nevoie de noi?

— Dar are și pe sora ta, pe Cătălina. De ce nu merge și la ea?

Vlad a ridicat din umeri.

— Cătălina abia a născut. Nu poate avea grijă de ea acum. Și oricum… aici e mai bine pentru mama.

Am simțit cum mă sufoc. Casa noastră mică devenise un câmp de bătălie între dorințele mele și ale lui Vlad. Soacra mea critica tot: cum gătesc, cum spăl hainele, cum îmi cresc copilul.

— Pe vremea mea, copiii nu făceau atâtea mofturi la mâncare! îmi spunea zilnic.

— Pe vremea ta nu existau atâtea tentații, îi răspundeam uneori printre dinți.

Într-o zi, am găsit-o pe Maria plângând în camera ei.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Bunica a zis că sunt obraznică pentru că nu vreau să mănânc supa…

Am simțit un nod în gât. Fetița mea începea să se teamă de propria casă. Am încercat să vorbesc cu Vlad din nou.

— Vlad, nu mai pot. Mama ta mă controlează în tot ce fac. Maria e speriată de ea. Trebuie să găsim o soluție!

El a oftat.

— Ana, exagerezi. Mama e bătrână și bolnavă. Nu putem s-o dăm afară!

— Nu vreau să o dau afară! Dar nici nu pot să trăiesc așa! Simt că nu mai am aer!

Tensiunea creștea în fiecare zi. Seara, când mă puneam în pat lângă Vlad, simțeam că între noi s-a ridicat un zid invizibil. Nu mai vorbeam despre noi, despre visele noastre sau despre Maria. Totul era despre mama lui.

Într-o duminică dimineață, când încercam să pregătesc micul dejun pentru toți, doamna Stan a intrat în bucătărie și a început să mute farfuriile.

— Așa nu se pune masa! Cine te-a învățat pe tine?

Am simțit cum îmi tremură mâinile.

— Doamnă Stan, vă rog… E casa mea!

S-a uitat la mine cu dispreț.

— Casa ta? Fără Vlad n-ai fi avut nimic!

Atunci am izbucnit în plâns și am ieșit pe balcon. Aerul rece mi-a tăiat obrajii. Am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot… Simt că mă pierd…

Ea m-a ascultat în tăcere și apoi mi-a spus:

— Ana, trebuie să vorbești serios cu Vlad. Să-i spui ce simți cu adevărat. Nu poți trăi la nesfârșit pentru alții.

În acea seară, am adunat tot curajul din lume și i-am spus lui Vlad:

— Dacă nu găsim o soluție pentru mama ta, eu plec cu Maria la mama mea. Nu mai pot trăi așa!

A fost pentru prima dată când m-a privit cu adevărat în ochi.

— Chiar atât de rău e?

— Da, Vlad! M-am pierdut pe mine… Nu mai știu cine sunt! Nu mai suntem o familie… Suntem doar două femei care se luptă pentru control într-o casă prea mică pentru orgolii atât de mari!

A doua zi dimineață, Vlad a vorbit cu sora lui Cătălina și au decis ca doamna Stan să stea câteva luni la ea. Când am ajutat-o să-și facă bagajele, soacra mea m-a privit cu ochi reci.

— Să nu crezi că ai scăpat de mine…

Am zâmbit trist.

— Nu vreau să scap de nimeni. Vreau doar să fim o familie adevărată…

Când ușa s-a închis în urma ei, am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira din nou. Dar rana rămâne: oare cât trebuie să sacrificăm din noi pentru familie? Și unde e limita între grijă și pierderea propriei identități?