Între două lumi: Soacra mea, stăpâna casei

— Vlad, nu pune sare în ciorbă, mama zice că nu e sănătos!
Vocea Irinei răsună din bucătărie, iar eu rămân cu lingura suspendată deasupra oalei. Mă uit la ea, apoi la telefonul pe care îl ține la ureche. Știu deja cu cine vorbește. De când ne-am mutat împreună, mama ei, doamna Stanciu, pare să fie prezentă în fiecare colț al apartamentului nostru din București, chiar dacă locuiește la Ploiești.

Nu am observat nimic ciudat în timpul logodnei. Irina era caldă, veselă, părea independentă. Dar după nuntă, parcă s-a tras o cortină și am descoperit o altă realitate. Prima dată am simțit că ceva nu e în regulă când, la două zile după ce ne-am mutat în apartamentul nostru, am găsit-o pe Irina plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Ce s-a întâmplat?
— Mama zice că nu am pus bine prosoapele pe raft și că nu știu să am grijă de casă…

Am încercat să o liniștesc, dar de atunci, fiecare decizie măruntă părea să fie validată sau invalidată de doamna Stanciu. Ce mâncăm la cină? Ce culoare să aibă draperiile? Unde să mergem în concediu? Totul trecea prin filtrul ei. La început am glumit pe seama asta cu prietenii mei, dar gluma s-a transformat rapid într-un coșmar cotidian.

Într-o seară, după o zi lungă la birou, am găsit-o pe Irina stând la masă cu mama ei pe video call. Vorbeau despre ce ar trebui să facem cu banii strânși pentru vacanță.

— Vlad vrea să mergem la mare, dar mama zice că mai bine îi punem deoparte pentru un frigider nou.
— Irina, nu putem lua toate deciziile după ce spune mama ta! am izbucnit eu.
— Dar ea știe mai bine… a murmurat Irina, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba doar despre frigider sau vacanță. Era vorba despre faptul că nu mai eram doi în relația noastră. Eram trei.

Tensiunile au crescut. Orice încercare de a discuta cu Irina despre limite era întâmpinată cu lacrimi sau tăcere. Odată, după o ceartă aprinsă, am plecat noaptea din casă și m-am plimbat ore întregi prin Herăstrău. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez eu. Poate că așa e normal într-o familie românească: soacra să aibă un cuvânt greu de spus. Dar când am început să primesc mesaje direct de la doamna Stanciu — „Vlad, vezi că ai uitat să duci gunoiul”, „Vlad, nu-i da Irinei prea mult dulce” — am simțit că îmi pierd mințile.

Am încercat să vorbesc cu socrul meu, domnul Stanciu, un om tăcut și blând.

— Domnule Stanciu, simt că nu mai am loc în casa mea…
El a oftat adânc.
— Știu cum e… și eu am trecut prin asta. Dar să nu-i spui Irinei că ți-am zis.

Am realizat atunci că nu sunt primul care trăiește sub dictatura doamnei Stanciu. Dar ce era de făcut? Să plec? Să lupt?

Într-o duminică, când doamna Stanciu a venit în vizită „să ne ajute”, atmosfera s-a tensionat rapid. A început să mute mobila prin casă fără să întrebe nimic, să arunce lucruri care „nu ne trebuie” și să comenteze despre orice decizie a mea.

— Vlad, tu chiar nu vezi că dulapul ăsta stă prost aici? Și cine pune tablouri cu munți în sufragerie? Parcă suntem la cabană!

M-am abținut cu greu să nu răbufnesc. După ce a plecat, i-am spus Irinei că nu mai pot continua așa.

— Trebuie să alegi: ori suntem noi o familie și luăm deciziile împreună, ori…
Irina a început să plângă.
— Nu pot să-i spun mamei să nu se bage! Ea doar vrea ce e mai bine pentru noi!

Am simțit atunci că mă lupt cu un zid. Oricât aș fi încercat să explic cât de sufocant e totul pentru mine, Irina părea incapabilă să se desprindă de influența mamei ei.

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și certuri mocnite. Prietenii mei au început să mă evite — „Nu te mai recunoaștem, Vlad”, mi-a spus Radu într-o seară la bere. Până și la serviciu eram absent; șeful m-a chemat la o discuție serioasă despre performanța mea.

Într-o noapte, după încă o ceartă legată de faptul că am cumpărat alt detergent decât cel recomandat de doamna Stanciu, m-am prăbușit pe canapea și am plâns pentru prima dată după mulți ani. M-am întrebat dacă dragostea chiar poate supraviețui atunci când una dintre părți refuză să crească și să se desprindă de trecut.

Într-un final, am decis să mergem la terapie de cuplu. Psihologul ne-a întrebat direct:

— Irina, ce îți dorești tu? Nu mama ta. Tu.
Irina a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— Nu știu… N-am avut niciodată voie să mă gândesc la asta.

A fost primul pas spre vindecare sau spre despărțire — încă nu știu. Dar știu sigur că nu mai pot trăi într-o relație în care altcineva decide pentru noi.

Mă întreb acum: câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Câți suntem dispuși să luptăm pentru dreptul de a fi noi înșine?