Între două lumi: Soțul meu ascultă doar de mama lui

— Nu, Elena, nu putem merge la munte weekendul acesta. Mama a zis că e mai bine să stăm acasă, poate vine cineva în vizită, mi-a spus Radu pe un ton neutru, fără să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară luna asta când planurile noastre erau anulate pentru că mama lui avea alte priorități. M-am uitat la el, încercând să-mi stăpânesc lacrimile și furia. „Dar Radu, am vorbit de două săptămâni despre excursia asta. Chiar nu contează deloc ce ne dorim noi?”

A oftat, evitând să răspundă direct. Știam deja răspunsul. De când ne-am căsătorit, am simțit că nu suntem doar noi doi în această relație. Mama lui, doamna Maria, era mereu prezentă: cu sfaturi, cu păreri, cu decizii luate în locul nostru. La început am crezut că e doar o fază, că va înțelege că suntem adulți și avem nevoie de spațiul nostru. Dar timpul trecea și lucrurile se înrăutățeau.

Îmi amintesc prima ceartă serioasă pe tema asta. Era o seară ploioasă de octombrie. Tocmai primisem o ofertă de job la București, un pas mare pentru cariera mea. I-am spus lui Radu cu entuziasm, dar el a tăcut. A doua zi dimineață, după ce a vorbit cu mama lui la telefon, mi-a spus că nu e momentul potrivit să ne mutăm. „Mama zice că e prea aglomerat acolo și că ar fi mai bine să rămânem aproape de familie.”

M-am simțit trădată. Nu era prima dată când deciziile noastre erau dictate de altcineva. Am încercat să-i explic cât de mult înseamnă pentru mine această oportunitate, dar el părea surd la argumentele mele.

— Elena, mama știe ce e mai bine pentru noi. Ea a trecut prin multe și are experiență.

— Dar eu? Eu nu contez? Nu suntem o familie?

A tăcut din nou.

În acea seară am plâns până târziu. M-am întrebat dacă am greșit undeva, dacă nu cumva eu sunt prea egoistă sau prea sensibilă. Dar nu era vorba doar despre mine. Era vorba despre noi doi și despre faptul că nu reușeam să fim o echipă.

Zilele au trecut și tensiunile s-au adunat. Orice discuție despre viitor se termina cu „să vedem ce zice mama”. Chiar și lucrurile mărunte — ce mobilă să cumpărăm, unde să mergem în vacanță sau ce culoare să vopsim pereții — toate trebuiau aprobate de doamna Maria.

Într-o duminică, la masa de prânz la ei acasă, am încercat să deschid subiectul cu soacra mea:

— Doamnă Maria, poate ar fi bine să ne lăsați pe noi să luăm unele decizii…

M-a privit lung peste ochelari:

— Elena dragă, eu vreau doar ce e mai bine pentru voi. Dacă nu mă asculți acum, o să regreți mai târziu.

Radu a tăcut, ca de obicei.

Am început să mă simt invizibilă în propria mea viață. Prietenele mele mă întrebau de ce accept situația asta. Mama mea îmi spunea că trebuie să pun piciorul în prag. Dar cum? Cum să mă lupt cu o legătură care părea indestructibilă?

Într-o seară, după încă o ceartă legată de faptul că nu puteam merge la aniversarea surorii mele pentru că „mama lui Radu nu se simțea bine”, am izbucnit:

— Radu, tu ești bărbat sau băiatul mamei? Când ai de gând să trăiești pentru tine?

S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit.

— Nu înțelegi… Dacă nu fac ce zice mama, se supără. Nu vreau să-i fac rău.

— Și mie? Mie nu-mi faci rău?

A tăcut din nou.

Am început să mă gândesc serios dacă mai are rost să lupt pentru această relație. Îl iubeam pe Radu, dar nu puteam trăi mereu în umbra mamei lui. Am încercat să mergem la consiliere de cuplu, dar după două ședințe a renunțat: „Mama zice că psihologii sunt niște șarlatani.”

Într-o zi am primit un mesaj de la mama lui: „Elena, te rog să nu-l mai stresezi pe Radu cu prostiile tale. El are destule pe cap.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am realizat că nu voi putea niciodată să fiu pe primul loc pentru soțul meu.

Am început să mă retrag încet-încet din relație. Am acceptat un job part-time la o librărie din oraș, doar ca să am un refugiu. Acolo am cunoscut oameni noi, am început să-mi recapăt încrederea în mine. Dar acasă totul era la fel: tăcere, decizii luate peste capul meu și sentimentul că nu aparțin nicăieri.

Într-o seară, după încă o discuție fără sens cu Radu despre viitorul nostru (sau mai bine zis despre viitorul pe care îl voia mama lui), am făcut bagajele și am plecat la părinții mei. Nu a încercat să mă oprească. A doua zi mi-a trimis un mesaj sec: „Mama zice că dacă asta vrei, e mai bine așa.”

Au trecut câteva luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața și să-mi regăsesc echilibrul. Uneori mă întreb dacă am făcut tot ce puteam pentru această relație sau dacă pur și simplu era imposibil să concurez cu o mamă posesivă și un soț incapabil să se desprindă de trecut.

Mă uit în oglindă și mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât trebuie să sacrificăm din noi pentru a păstra o relație care ne rănește? Voi ce ați fi făcut în locul meu?