Între două uși: Cum apartamentul socrilor mei aproape mi-a distrus familia în Timișoara

— Irina, iar ai lăsat lumina aprinsă pe hol! Nu știi cât costă curentul? vocea stridentă a soacrei mele răsuna din ușa apartamentului de vizavi, de parcă era stăpâna întregului etaj. M-am oprit cu mâna pe clanță, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Nu era prima dată când mă certa pentru nimicuri, dar în seara aceea, după o zi grea la serviciu, m-a durut mai tare ca oricând.

M-am mutat cu Radu în apartamentul lui din Timișoara acum șase ani. Era visul nostru să avem un cămin al nostru, dar realitatea a fost alta: apartamentul era lipit de cel al părinților lui. La început am crezut că va fi ușor, că ne vom ajuta reciproc, că vor fi bunici buni pentru Mara, fetița noastră. Dar nu a trecut mult până când am simțit că nu mai am aer.

Soacra mea, doamna Lidia, era mereu prezentă. Dacă nu bătea la ușă cu o farfurie de sarmale sau cu o listă de reproșuri, îmi trimitea mesaje: „Ai spălat bine hainele Mariei? Am văzut că avea o pată pe bluză.” Socrul meu, domnul Ion, era mai tăcut, dar privirea lui tăioasă spunea totul când nu făceam lucrurile „cum trebuie”.

Radu încerca să mă liniștească: „Lasă-i, Irina, așa sunt ei. Nu te consuma.” Dar fiecare zi era o nouă luptă. Nu puteam să gătesc fără să aud comentarii despre cât ulei folosesc sau ce condimente pun. Nu puteam să stau cu Mara în parc fără să apară soacra mea cu sfaturi necerute: „Nu-i da atâta suc! O să facă diabet!”

Într-o seară, după ce Mara adormise, am încercat să vorbesc cu Radu:
— Nu mai pot. Simt că nu mai e casa mea. Când suntem singuri?
El a oftat și s-a uitat la televizor:
— Ce vrei să fac? Sunt părinții mei. Au vârsta lor…
— Dar noi? Noi unde suntem în povestea asta?

Am început să mă izolez. Mă trezeam dimineața cu stomacul strâns, evitam să ies pe hol ca să nu dau ochii cu ei. Prietenele mele mă întrebau de ce nu mai ies la cafea sau la plimbare. Le mințeam că sunt obosită sau ocupată cu Mara. Adevărul era că mă simțeam captivă în propria casă.

Cea mai grea lovitură a venit într-o duminică dimineață. Lidia a intrat peste noi fără să bată la ușă:
— Irina, ai văzut ce dezordine e la tine în bucătărie? Cum poți să trăiești așa?
M-am uitat la Radu, așteptând să spună ceva. S-a ridicat și a plecat în dormitor.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am plâns în baie, încercând să nu mă audă Mara. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate nu sunt destul de bună ca soție sau mamă.

Într-o zi, Mara s-a întors de la școală tristă:
— Mami, bunica mi-a zis că nu știi să gătești ca ea și că ar trebui să stau mai mult la ea…
Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Nu mai era vorba doar despre mine.

Am început să caut soluții. Am vorbit cu o colegă care trecuse prin ceva asemănător. Mi-a spus:
— Trebuie să pui limite clare. Altfel nu se va schimba nimic.

În seara aceea, după ce Mara s-a culcat, m-am așezat lângă Radu:
— Radu, dacă nu facem ceva, eu nu mai pot continua așa. Vreau să ne mutăm sau să stabilim reguli clare cu părinții tăi.
El s-a uitat lung la mine:
— Chiar atât de rău e?
— Da. Și nu doar pentru mine. Și Mara suferă.

A doua zi am chemat-o pe Lidia la noi.
— Vreau să vorbim serios, i-am spus cu voce tremurată. Avem nevoie de intimitate. Vreau să vă rog să nu mai intrați fără să bateți și să nu mai comentați despre cum ne creștem copilul.
S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.
— Cum adică? Eu doar vă ajut!
— Nu e ajutor dacă ne face rău.

Au urmat luni tensionate. Lidia s-a supărat, Ion m-a ignorat complet. Radu a început să mă susțină timid, dar relația noastră era deja șubrezită de ani de frustrări nespuse.

Am început terapie de cuplu. Am învățat să comunicăm altfel, să ne ascultăm unul pe altul. A fost greu. Au fost zile când am vrut să plec pur și simplu cu Mara și atât.

După un an, am reușit să ne mutăm într-un apartament micuț, dar doar al nostru. Relația cu socrii s-a răcit mult timp, dar încet-încet au început să accepte limitele noastre.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc în umbra socrilor lor și nu au curajul să spună stop? Oare câte familii se destramă din cauza lipsei de granițe? Poate povestea mea va da curaj altora să-și apere liniștea.