Între flori și suspiciuni: Povestea mea dintr-un cartier liniștit

— Mirela, iar ai primit flori de la Dinu? vocea lui Sorin răsună tăios din hol, în timp ce eu încercam să ascund buchetul de lalele galbene după ușă. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea nebunește. Nu era prima dată când vecinul nostru de la etajul trei îmi lăsa câte un mic dar la ușă: ba o ciocolată, ba o carte veche, ba flori proaspete. La început am crezut că e doar un gest de curtoazie, dar reacțiile lui Sorin au transformat totul într-un coșmar.

— Nu știu ce vrea omul ăsta de la tine, dar să știi că nu-mi place deloc! a continuat el, privindu-mă cu suspiciune. Am încercat să-l liniștesc, să-i explic că Dinu e doar un om singur, trecut de cincizeci de ani, care probabil încearcă să-și umple golul din suflet cu gesturi mărunte. Dar Sorin nu voia să audă.

— Poate că tu nu vezi, dar eu văd! Nu e normal să-ți tot aducă ție cadouri! Ce crede el că ești? Am simțit cum mă sufoc între pereții apartamentului nostru mic din cartierul Titan. Fiecare floare primită devenea o povară, fiecare ciocolată — o dovadă a unei vinovății pe care nu o simțeam.

Într-o seară, când am venit de la serviciu, l-am găsit pe Dinu așteptând pe palier. Avea în mână o pungă cu mere roșii și un zâmbet timid.

— Bună seara, Mirela! Am cules merele astea din grădina surorii mele. M-am gândit că poate vă plac… Am zâmbit forțat și am luat punga, simțind privirea lui Sorin arzându-mi ceafa din spatele ușii întredeschise.

— Mulțumesc frumos, domnule Dinu. Dar nu trebuia…

— Eh, nu-i nimic! Să fiți sănătoși! a spus el și a dispărut pe scări. Am intrat în casă și am pus merele pe masă, încercând să ignor privirea tăioasă a soțului meu.

— Mirela, trebuie să pui capăt prostiei asteia! Ori îi spui tu să înceteze, ori mă duc eu la el! a tunat Sorin. M-am simțit prinsă la mijloc între doi bărbați care nu păreau să mă asculte cu adevărat.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Dinu — la felul în care își petrecea serile singur, privind pe geam spre blocurile gri. M-am gândit la Sorin — la nesiguranța lui, la teama că ar putea să mă piardă. Și m-am gândit la mine: la cât de mult îmi doream să nu rănesc pe nimeni și totuși să nu mă simt vinovată pentru ceva ce nu făcusem.

A doua zi dimineață am hotărât să vorbesc cu Dinu. L-am găsit în fața blocului, hrănind pisicile vagaboande.

— Domnule Dinu, trebuie să vă spun ceva… Soțul meu nu se simte confortabil cu darurile dumneavoastră. Vă rog să mă înțelegeți…

Dinu a oftat adânc și a lăsat capul în jos.

— Îmi pare rău, Mirela. Nu am vrut să vă pun într-o situație neplăcută. Eu… doar că mi-e greu singur. Și când vă văd pe dumneavoastră, parcă îmi mai trece din tristețe. Dar nu vreau să vă fac rău…

Am simțit un nod în gât. Nu era vina lui că viața îl lăsase singur și trist. Dar nici vina mea că soțul meu nu avea încredere în mine.

Câteva zile după aceea, liniștea s-a așternut peste apartamentul nostru ca o pătură grea. Sorin era distant, iar eu mă simțeam vinovată pentru tot: pentru singurătatea lui Dinu, pentru gelozia lui Sorin, pentru neputința mea de a împăca pe toată lumea.

Într-o seară, când stăteam amândoi la masă fără să scoatem un cuvânt, Sorin a izbucnit:

— Mirela, tu chiar nu vezi că omul ăsta te place? Și tu… tu nici măcar nu te superi!

— Sorin, nu e vorba despre mine! E vorba despre el… E un om singur care încearcă să fie amabil. De ce trebuie să transformăm totul într-o dramă?

— Pentru că eu te iubesc! Pentru că mi-e frică să nu te pierd!

Atunci am realizat cât de adâncă era rana lui Sorin — nu era vorba doar despre Dinu sau despre flori. Era vorba despre nesiguranță, despre frica de abandon care îl măcina încă din copilărie, când tatăl lui plecase fără explicații.

Am început să vorbim mai mult despre noi doi. Despre ce ne doare, despre ce ne lipsește. Am încercat să-l ajut pe Sorin să-și înfrunte demonii și să-l fac să înțeleagă că dragostea nu se măsoară în cadouri primite sau refuzate.

Cu timpul, Dinu s-a retras discret din viața noastră. Nu ne-a mai lăsat flori sau ciocolată la ușă. Uneori îl vedeam pe bancă în fața blocului, privind copiii care se jucau printre mașini vechi și gropi uitate de primărie.

Viața noastră a revenit la normal — sau cel puțin la o nouă formă de normalitate. Dar ceva s-a schimbat în mine: am învățat cât de fragile sunt echilibrul și încrederea într-o relație și cât de ușor pot fi zdruncinate de gesturi aparent nevinovate.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu frica de a pierde ceea ce iubim? Și câți știm cu adevărat să avem încredere — în ceilalți și în noi?