Între iubire și dreptate: Povestea unei familii destrămate și lupta pentru un acoperiș

— Nu ai să pui niciodată mâna pe apartamentul ăsta, Ivona! Ai înțeles? vocea Luciei, soacra mea, răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu pereți galbeni, scorojită de ani și certuri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Radu, soțul meu, stătea între noi ca un copil prins între două furtuni.

— Mamă, te rog, nu mai începe… Nu e corect ce faci, a încercat el să intervină, dar Lucia l-a tăiat scurt:

— Taci! Tu nu vezi că te manipulează? Că tot ce vrea e să pună mâna pe ce am muncit noi o viață?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă acuza de așa ceva. De când ne-am mutat la ea, după ce am pierdut chiria din cauza datoriilor lui Radu, fiecare zi era o luptă. Lucia nu mă suporta. Spunea mereu că nu sunt destul de bună pentru fiul ei, că am venit dintr-o familie săracă din Bacău și că nu am adus nimic în căsnicie decât ghinion.

Dar adevărul era altul. Eu l-am susținut pe Radu când a rămas fără serviciu, eu am plătit facturile din salariul meu de educatoare, eu am avut grijă de el când a făcut depresie. Dar nimic din toate astea nu conta pentru Lucia. Pentru ea eram doar o intrusă.

În seara aceea, după ce Lucia a trântit ușa dormitorului și a rămas doar ecoul reproșurilor ei în casă, Radu s-a apropiat de mine cu ochii în lacrimi.

— Îmi pare rău, Ivona… Nu știu ce să fac. Parcă nu mai e mama mea…

L-am îmbrățișat strâns, dar în sufletul meu se năștea o teamă nouă: dacă nu vom reuși niciodată să avem liniște? Dacă dragostea noastră nu va fi destul de puternică?

A doua zi dimineață, Lucia a venit cu o hârtie în mână.

— Am vorbit cu avocatul. Apartamentul rămâne pe numele meu. Voi doi puteți să vă căutați alt loc dacă nu vă convine.

Radu a încercat să protesteze, dar eu am simțit că mă sufoc. Nu aveam unde să mergem. Salariul meu abia ajungea pentru mâncare și facturi. El încă nu-și găsise un loc de muncă stabil. Eram prizonieri în casa ei și în războiul ei.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare și certuri mocnite. Lucia mă ignora sau mă jignea pe la colțuri. Radu se închidea tot mai mult în el. Într-o zi, după o ceartă violentă, am ieșit plângând pe scara blocului. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a văzut și m-a tras deoparte.

— Draga mea, știu prin ce treci. Și eu am avut o soacră ca a ta… Dar ai grijă să nu te pierzi pe tine însăți în toată povestea asta.

Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Într-o noapte, când Radu dormea, am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam: frica, furia, neputința. Era singura mea alinare.

Apoi a venit ziua când Lucia ne-a dat afară. Pur și simplu ne-a pus bagajele la ușă și a chemat poliția spunând că suntem abuzivi și că o amenințăm. Am stat trei zile la sora mea în Militari, într-o cameră mică cu miros de mucegai și speranțe frânte.

Radu s-a schimbat atunci. A început să bea. Nu mai vorbea cu mine decât ca să mă certe pentru orice nimic. Într-o seară mi-a spus:

— Dacă nu era pentru tine, mama nu s-ar fi purtat așa! Ai distrus tot!

M-am prăbușit atunci. Am simțit că nu mai am nimic: nici casă, nici familie, nici iubire. Am vrut să plec de tot, dar sora mea m-a rugat să stau până îmi găsesc ceva de muncă mai bine plătit.

Am început să predau meditații la copii din cartier și încet-încet am pus niște bani deoparte. Radu s-a mutat la un prieten și nu m-a mai căutat luni întregi.

Într-o zi am primit o citație la tribunal: Lucia mă dădea în judecată pentru calomnie și „abuz psihic”. M-am dus la proces cu inima cât un purice. Avocatul ei era rece și tăios:

— Doamna Ivona, recunoașteți că ați încercat să manipulați familia soțului dumneavoastră pentru a obține apartamentul?

— Nu! Tot ce mi-am dorit a fost liniște și un acoperiș deasupra capului!

Judecătoarea m-a privit lung. Am simțit că nimeni nu mă crede. Cuvântul meu împotriva cuvântului Luciei.

Procesul a durat aproape un an. În timpul acesta am pierdut orice legătură cu Radu. El a depus mărturie împotriva mea, spunând că „am tensionat atmosfera” și „am forțat lucrurile”.

Când am primit decizia instanței — pierdusem procesul — am plâns ore întregi. Nu pentru apartament, ci pentru tot ce pierdusem: dragostea lui Radu, încrederea în oameni, speranța că familia poate fi un loc sigur.

Au trecut doi ani de atunci. Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din Drumul Taberei. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Am prieteni noi și copii care vin la meditații cu zâmbetul pe buze.

Dar uneori noaptea mă trezesc cu gândul la tot ce s-a întâmplat și mă întreb: oare cât valorează o familie? Merită să lupți până la capăt sau uneori trebuie să renunți ca să te salvezi pe tine? Poate cineva să ierte trădarea celor dragi?

Ați trecut vreodată printr-o astfel de luptă? Ce ați fi făcut voi în locul meu?