Între mamă și fiică: Iarna care ne-a schimbat pentru totdeauna

— Irina, iar ai venit târziu! Ce ți-am spus? Nu ești singură pe lume!
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, aburită de la oala cu ciorbă care fierbea pe aragaz. Era trecut de miezul nopții, iar Irina, fiica mea de douăzeci de ani, însărcinată în luna a șaptea, tocmai intrase pe ușă, cu obrajii roșii de frig și ochii strălucind de la cine știe ce petrecere.
— Mamă, nu începe iar, te rog! Am fost la Raluca, nu s-a întâmplat nimic rău.
— Nu s-a întâmplat nimic rău? Irina, tu realizezi că ai un copil în burtă? Că nu mai ești o adolescentă fără griji?
Ea oftează, își aruncă geaca pe scaun și se așază la masă, evitând să mă privească.
— Nu vreau să vorbim despre asta acum. Sunt obosită.
Mă uit la ea și simt cum mă cuprinde disperarea. De când a aflat că e însărcinată, viața noastră s-a transformat într-un șir nesfârșit de certuri. Tatăl ei ne-a părăsit când Irina avea doar șapte ani, iar de atunci am încercat să fiu și mamă, și tată. Am muncit ca vânzătoare la magazinul din colț, am făcut sacrificii, am renunțat la visele mele, doar ca ea să aibă tot ce-i trebuie. Dar acum, când ar trebui să fie responsabilă, să se pregătească pentru rolul de mamă, Irina pare că fuge de tot.
— Irina, nu poți să te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Copilul ăsta are nevoie de tine!
— Și eu am nevoie să mai trăiesc, mamă! Nu vreau să fiu ca tine, să mă sacrific pentru toți!
Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice palmă. Mă întorc cu spatele, prefăcându-mă că am treabă la aragaz, dar lacrimile îmi curg pe obraji.
În acea iarnă, zăpada căzuse devreme și acoperea totul cu o liniște apăsătoare. Oamenii din bloc șușoteau despre noi, despre fata „care a rămas însărcinată prea devreme”. Mă simțeam judecată la fiecare pas, dar cel mai tare mă durea că nu reușeam să ajung la inima Irinei.
Într-o seară de decembrie, când vântul bătea cu putere și trotuarele erau acoperite de gheață, Irina a plecat din nou. Mi-a spus că merge la o prietenă, dar am știut că nu spune adevărul. Am stat cu telefonul în mână, uitându-mă la ceas, încercând să-mi alung gândurile negre.
La ora două noaptea, telefonul a sunat. O voce necunoscută mi-a spus că Irina a fost găsită pe o bancă, în fața unui bloc, aproape leșinată de frig. Am fugit pe străzi, cu inima cât un purice, rugându-mă să nu fie prea târziu.
Când am ajuns la spital, Irina era întinsă pe un pat, cu perfuzii în braț. Avea obrajii palizi și ochii închiși. Un medic mi-a spus că a avut noroc, că dacă ar mai fi stat puțin în frig, ar fi putut pierde copilul.
Am stat lângă ea toată noaptea, ținând-o de mână, șoptindu-i că o iubesc, că nu vreau să o pierd. Dimineața, când s-a trezit, m-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Mamă, îmi pare rău… Nu știu ce-i cu mine. Mi-e frică. Nu știu dacă pot să fiu mamă.
Am strâns-o în brațe, simțind pentru prima dată după mult timp că e din nou copilul meu.
— Și mie mi-e frică, Irina. Dar nu ești singură. O să trecem împreună peste asta.
După acea noapte, Irina s-a schimbat. A început să vină cu mine la cumpărături pentru bebeluș, să citească despre sarcină, să vorbească despre viitor. Nu a fost ușor, au mai fost certuri, lacrimi, momente de îndoială. Dar am învățat să ne ascultăm una pe cealaltă, să ne spunem temerile, să ne sprijinim.
Când s-a născut micuța Ana, am plâns amândouă de fericire. Am știut că, deși drumul nostru nu va fi ușor, vom fi o familie.
Uneori mă întreb: câte mame și fiice trec prin astfel de ierni? Câte dintre noi avem curajul să ne spunem fricile și să ne iertăm? Poate că povestea noastră îi va ajuta pe alții să nu se simtă singuri. Voi ce ați face în locul meu?