Între patru pereți străini: Povestea mea de noră într-o casă care nu mi-a aparținut niciodată

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea pe marginea patului, cu ochii în telefon.

Mihai a ridicat privirea spre mine, obosit, parcă deranjat de insistența mea. — Ce vrei să fac? Așa e la noi, toți trăim împreună. Dacă nu-ți convine, poți pleca la mama ta!

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. M-am simțit mică, strivită între pereții acelei case care nu fusese niciodată a mea. Îmi amintesc perfect ziua când am pășit prima dată în casa lor, cu valiza în mână și inima plină de speranță. Mama mă strângea de mână la poartă și îmi șoptea: „Să ai grijă, Irina. Viața cu familia lui Mihai nu va fi ușoară. Să nu uiți cine ești.”

Dar eu eram îndrăgostită și naivă. Gabriela, soacra mea, m-a întâmpinat cu zâmbet cald și m-a luat sub aripa ei. Ea era singura care mă apăra când tata-socru, domnul Petrescu, bombănea nemulțumit că nu gătesc ca „femeile adevărate” sau când Radu, cumnatul meu, făcea glume răutăcioase despre „fata de la oraș”.

După ce Gabriela s-a stins, totul s-a schimbat. Casa a devenit rece, iar eu o străină printre ai mei. Mihai se retrăgea tot mai mult în muncă și în tăcere. Radu își aducea prietenele acasă fără să țină cont de nimeni, iar socrul meu mă privea cu o răceală care mă făcea să tremur.

— Irina, vezi că ai lăsat iar vasele nespălate! a strigat într-o dimineață domnul Petrescu din bucătărie.

M-am dus repede să strâng, cu ochii în lacrimi. Nu era vina mea că nu apucasem să termin totul înainte să plec la serviciu. Dar nimeni nu voia să știe cât de greu îmi era să împac munca de la birou cu treburile casei și cu așteptările lor.

Seara, când mă întorceam acasă, găseam masa plină de farfurii murdare și pe Radu râzând zgomotos cu prietenii lui. — Ce faci, cumnată? Nu vii să ne servești și pe noi cu ceva de băut?

Înghițeam în sec și mă prefăceam că nu aud. Mă refugiam în camera noastră micuță, unde Mihai dormea deja sau se uita la televizor fără să-mi spună un cuvânt.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu socrul meu care mi-a spus că „nu sunt bună de nimic”, am ieșit pe bancă în curte și am plâns în hohote. M-am gândit la mama și la vorbele ei: „Nu te lăsa călcată în picioare. O femeie trebuie să fie respectată.”

Dar cum să cer respect într-o casă unde nu eram decât o servitoare? Cum să-mi găsesc locul când toți mă priveau ca pe o intrusă?

Am încercat să vorbesc cu Mihai într-o seară:
— Mihai, nu mai pot așa. Vreau să ne mutăm la casa noastră. Să fim doar noi doi.
El a oftat adânc:
— Nu avem bani pentru chirie sau pentru o casă nouă. Și tata nu ar rezista singur aici.
— Dar eu? Eu cum rezist?
A tăcut. Apoi s-a ridicat și a ieșit din cameră.

Au trecut luni întregi în care am trăit ca o umbră. La serviciu eram mereu obosită, colegii mă întrebau dacă sunt bolnavă. Acasă eram tot mai singură.

Într-o duminică dimineață, mama m-a sunat:
— Irina, vino acasă la noi câteva zile. Ai nevoie de liniște.
Am acceptat imediat. Când am ajuns la părinți, m-am prăbușit în brațele mamei și am plâns ca un copil.
— Ți-am spus eu că nu e ușor să trăiești cu familia lui. Dar tu ai ales…
— Am ales dragostea, mamă… Dar dragostea nu e de ajuns dacă nu există respect.

După câteva zile de liniște acasă la părinți, m-am întors la casa soțului meu cu inima grea. Am găsit totul neschimbat: aceleași priviri reci, aceleași reproșuri mute.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am strâns masa pentru toată lumea, am intrat în camera noastră și l-am găsit pe Mihai privind pe fereastră.
— Mihai… Tu mă mai iubești?
A întors capul spre mine și pentru prima dată după mult timp i-am văzut lacrimi în ochi.
— Nu știu… Sunt obosit… Totul s-a schimbat după ce a murit mama…
M-am apropiat de el și l-am luat de mână.
— Și eu sunt obosită… Dar dacă nu luptăm împreună pentru noi doi, ce rost mai are?

A doua zi am început să caut chirii pe internet. I-am arătat lui Mihai câteva anunțuri.
— Hai să încercăm… Chiar dacă e greu la început…
A privit lung spre mine și a dat din cap încet.

Nu știu ce va fi mâine. Poate vom reuși să ne găsim liniștea într-un loc doar al nostru sau poate ne vom pierde pe drum. Dar știu că nu mai pot trăi ca o străină în propria viață.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc astăzi povestea mea? Câte dintre noi aleg să tacă de dragul familiei? Oare chiar trebuie să ne pierdem pe noi pentru a-i mulțumi pe ceilalți?