Între valurile mării și valurile familiei: O vară la malul răbdării

— Nu mai vreau să merg! am izbucnit, trântind cana de cafea pe masă, cafeaua vărsându-se pe fața de masă cu flori. Vocea mi-a tremurat, dar privirea lui Radu, soțul meu, a rămas calmă, aproape resemnată.

— Dar e mătușa Lenuța… știi cum e, dacă refuzăm iar, o să se supere. Și mama o să zică iar că nu ne pasă de familie.

Am oftat adânc. În minte mi-au revenit scenele de anul trecut: stând claie peste grămadă într-un apartament minuscul din Eforie, cu geamurile deschise larg să intre puțin aer, dar și țipetele copiilor verișorilor lui Radu. Mătușa Lenuța făcea inventarul pungilor cu mâncare ca un general pe câmpul de luptă, iar soacra mea, doamna Viorica, îmi număra fiecare lingură de zahăr pusă în cafea.

— Nu mai pot, Radu. Am venit acasă după vacanța aia mai obosiți decât am plecat. Și fără bani! Ți-ai uitat cum am plătit noi aproape totul? Că „lasă, că vă dăm noi la salariu”, dar n-am mai văzut niciun leu?

Radu a tăcut. Știa că am dreptate. Dar între dragostea pentru mine și presiunea familiei lui, mereu părea că alege să nu supere pe nimeni — și asta mă lăsa pe mine să fiu „soția rea”.

Telefonul a vibrat. Mesaj de la mătușa Lenuța: „Să nu uitați să vă luați păturile și pernele! Și dacă puteți aduceți și un ventilator, că la mare e cald.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Anul trecut am dormit pe jos, pe o saltea veche, iar noaptea mă trezeam cu gândul că am venit la mare ca să spăl vasele la 12 noaptea și să ascult certurile dintre verișori pentru telecomandă.

— Radu, nu vreau să fiu mereu cea care zice „nu”. Dar nici nu mai pot să fiu mereu cea care tace și înghite. De ce trebuie să mergem iar? De ce nu putem merge doar noi doi? Sau măcar să spunem „nu” fără să fim considerați egoiști?

El a dat din umeri.

— E greu… știi cum e la noi în familie. Dacă nu mergem, o să vorbească toți. O să zică că te-am schimbat tu, că nu mai suntem uniți.

M-am ridicat brusc de la masă. Am început să strâng farfuriile, dar mâinile îmi tremurau. În minte mi se derulau toate momentele în care am fost pusă la colț: când am refuzat să gătesc pentru toată lumea, când am spus că vreau să merg la plajă singură sau când am cerut puțină liniște.

În seara aceea, l-am auzit pe Radu vorbind la telefon cu mama lui:

— Da, mamă… Nu știm sigur dacă venim… Da, știu că Lenuța s-a pregătit… Da, știu că toți abia așteaptă… Dar poate anul ăsta facem altfel…

Am simțit un fior de speranță. Poate că va avea curajul să spună „nu”. Poate că nu voi mai fi eu singura vinovată.

A doua zi dimineață, însă, m-a întâmpinat cu o privire vinovată.

— Am zis că venim. N-am putut s-o refuz pe mama… S-a supărat tare.

Am izbucnit în plâns. Nu mai puteam. M-am simțit trădată și singură. De ce trebuie mereu să cedez eu? De ce familia lui e mereu mai importantă decât noi?

În zilele următoare am trăit cu inima grea. Am început să fac bagajele mecanic, fără chef. Îmi venea să fug oriunde altundeva decât acolo. Seara, când Radu încerca să mă îmbuneze:

— Hai, poate anul ăsta va fi altfel… Poate o să fie mai bine…

L-am privit lung.

— Nu va fi altfel dacă nimeni nu schimbă nimic.

Drumul spre mare a fost tăcut. În mașină era cald și apăsător. Mătușa Lenuța ne-a întâmpinat cu entuziasmul ei obositor:

— Vai, ce bine că ați venit! Să vă spun cum împărțim camerele: voi doi cu copiii lui Cătălin în sufragerie, mama ta cu mine în dormitor… Și cine gătește azi? Hai, tu ai mâna bună la ciorbă!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Nu apucasem nici măcar să văd marea și deja eram repartizată la cratiță.

Zilele au trecut greu. Plaja am văzut-o doar dimineața devreme sau seara târziu, când ceilalți erau prea obosiți ca să vină. Restul timpului l-am petrecut între cumpărături („Hai că tu ai mașină!”), gătit și spălat vase.

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am ieșit pe balcon și am privit spre mare. Se vedea doar o dungă albastră între blocuri. Am început să plâng în hohote.

Radu a venit lângă mine.

— Îmi pare rău… N-am știut că te doare atât de tare…

L-am privit printre lacrimi.

— Nu e vorba doar de vacanță, Radu. E vorba că mereu trebuie să renunț la mine ca să fie bine pentru toți ceilalți. Cât timp crezi că pot duce asta?

A tăcut mult timp. Apoi m-a luat în brațe.

— Promit că data viitoare facem altfel…

Dar oare va fi vreodată altfel? Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine — mereu puse pe locul doi, mereu sacrificate pentru „binele familiei”? Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi curajul să spuneți „nu” fără să vă simțiți vinovate?