Între zăbrele de lumină: Povestea unei despărțiri nespuse

— Nu e o trădare. E ceva adevărat, ceva ce cu tine n-am avut niciodată.

A spus-o între chiuvetă și frigider, cu vocea aceea calmă, aproape absentă, ca și cum ar fi comentat despre vreme. Eu stăteam cu ceașca fierbinte în mână, aburii urcându-mi spre față, și nu pricepeam. Parcă vorbise în altă limbă. Doar după câteva secunde am înțeles că Vlad tocmai a retezat, cu o propoziție, tot ce am construit împreună în doisprezece ani.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, de parcă dacă nu ridicam vocea, nu era adevărat.

El s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp. Avea ochii obosiți, cearcăne adânci și un fel de liniște resemnată pe chip. — Nu mai pot, Irina. Am încercat. Dar nu mai pot.

M-am sprijinit de blat, simțind cum mi se taie picioarele. În mintea mea au început să se deruleze toate serile în care ne-am certat pe nimicuri: cine duce gunoiul, cine plătește întreținerea, cine uită să cumpere pâine. Toate diminețile în care ne-am evitat privirile la cafea. Toate tăcerile acelea grele care s-au adunat între noi ca niște ziduri invizibile.

— E cineva? am întrebat, deși știam răspunsul.

A ezitat o clipă. — Da. Dar nu despre asta e vorba. Nu e… nu e o aventură. E ceva ce simt că mi-a lipsit mereu.

Am râs scurt, amar. — Și eu? Eu ce sunt? O greșeală? O pauză între două vieți?

— Nu spune asta. N-ai fost o greșeală. Doar că… nu mai suntem noi.

M-am uitat la el și am văzut bărbatul pe care l-am iubit cândva: studentul timid care mă aștepta la metrou cu flori de câmp, omul care a plâns când s-a născut fiica noastră, Maria. Unde dispăruse acel Vlad? Sau poate dispărusem eu?

— Și Maria? Ce-i spunem?

A oftat adânc. — O să-i spunem adevărul. Că uneori oamenii se schimbă.

Am simțit cum mi se strânge inima. Maria avea doar opt ani. Încă dormea cu ursulețul ei roz și venea noaptea la noi în pat când avea coșmaruri. Cum să-i spui unui copil că lumea ei se destramă?

— Irina…

— Nu! Nu acum! am izbucnit, lăsând ceașca să cadă în chiuvetă cu un zgomot sec. Am ieșit din bucătărie și m-am prăbușit pe canapea, cu fața în palme.

Acolo m-au găsit amintirile: nunta noastră mică dintr-o sală de la Casa de Cultură din Ploiești, luna de miere la Bușteni când am urcat pe jos până la Cruce și am râs ca nebunii că ne-au prins ploaia. Primele luni în garsoniera de la etajul patru, unde făceam economie la apă caldă și visam la o casă a noastră.

Apoi au venit ratele la bancă, joburile stresante, serile când Vlad venea târziu și eu adormeam cu televizorul aprins doar ca să nu mă simt singură. Au venit reproșurile: că nu mai avem timp unul pentru altul, că nu mai știm să vorbim fără să ne certăm, că suntem doi străini sub același acoperiș.

În seara aceea am dormit separat pentru prima dată. Maria a venit la mine în pat și m-a întrebat de ce tata nu mai vine să-i citească povestea de seară. I-am spus că e obosit. Am mințit-o fără să clipesc.

A doua zi Vlad a plecat devreme la serviciu. Pe masă mi-a lăsat o hârtie: „Trebuie să vorbim diseară.”

Am mers la muncă ca un robot. La birou nimeni nu bănuia nimic. Colega mea, Loredana, povestea râzând despre băiatul ei care a luat nota zece la matematică. Eu zâmbeam mecanic și mă gândeam dacă Vlad îi spune și ei aceleași lucruri pe care mi le spunea mie odinioară.

Seara am stat față în față la masa din bucătărie. Maria era la bunici.

— Nu vreau să ne urâm, Irina. Vreau doar să fim sinceri.

— Sinceritate? După atâția ani? Sinceritatea doare mai rău decât orice minciună.

— Poate că da… Dar nu mai pot trăi așa.

Am izbucnit: — Și eu? Eu ce fac cu toate visele mele? Cu casa asta? Cu copilul nostru?

— O să fim părinți buni pentru Maria. Dar nu mai putem fi soț și soție.

L-am privit lung. În ochii lui nu era ură, nici măcar vinovăție. Doar oboseală și un fel de tristețe calmă.

În zilele următoare am început să împărțim lucrurile: cărți, farfurii, hainele Mariei. Fiecare obiect era o rană nouă. Mama m-a sunat plângând: „Irina, gândește-te bine! Toate cuplurile trec prin greutăți!” Tata a tăcut mult timp la telefon și apoi a spus doar: „Dacă ai nevoie de ajutor…”

Prietenii au început să dispară discret sau să mă invite la cafele stânjenitoare unde evitau subiectul despărțirii ca pe o boală contagioasă.

Într-o seară am găsit curajul să-i spun Mariei adevărul. A plâns mult și m-a întrebat dacă tata nu ne mai iubește. I-am spus că ne iubește pe amândouă, dar că uneori oamenii mari nu mai pot fi fericiți împreună.

Au trecut luni de atunci. Vlad locuiește acum într-un apartament mic din cartierul vecin. Maria merge la el în weekenduri și se întoarce mereu tăcută acasă. Eu încă mă trezesc uneori noaptea și întind mâna spre partea lui de pat.

M-am întrebat de mii de ori unde am greșit. Dacă puteam salva ceva sau dacă totul era sortit să se termine așa. Poate că iubirea moare încet, sufocată de griji și tăceri nespuse.

Dar încă mă întreb: când s-a rupt totul? Și dacă dragostea adevărată chiar există… cum știi când o ai și când ai pierdut-o pentru totdeauna?