La 53 de ani, am ales să iubesc din nou – chiar dacă familia mea nu mă înțelege

— Mamă, nu pot să cred că faci asta! Ana își strângea pumnii, iar ochii ei, altădată blânzi, ardeau de furie. Dănuț, fratele ei mai mic, stătea cu capul plecat, evitând să mă privească. Eram în bucătăria noastră mică din Bacău, la masa unde am sărbătorit atâtea zile de naștere, unde am plâns și am râs împreună. Acum, între noi era o prăpastie pe care nu știam cum s-o trec.

Mi-am trecut mâna tremurândă peste ceașca de cafea, încercând să-mi adun curajul. „Ana, Dănuț, nu vă cer să fiți de acord. Vă cer doar să mă ascultați.”

Ana a izbucnit: „Tata abia a murit acum trei ani! Cum poți să te gândești la altcineva? Cum poți să-l înlocuiești?”

Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când auzeam cuvintele astea, dar de fiecare dată mă loveau la fel de tare. „Nu-l înlocuiesc pe tata. Nici nu aș putea. Dar nu pot să trăiesc doar cu amintirile. Am nevoie să simt că trăiesc, să am pe cineva alături.”

Dănuț a ridicat privirea, ochii lui albaștri umezi: „Dar de ce tocmai acum? De ce Mihai?”

Mihai… L-am cunoscut la un atelier de pictură pentru seniori, la Casa de Cultură. Era la fel de pierdut ca mine, cu ochii triști și mâinile tremurânde când povestea despre soția lui, Maria, care plecase cu doi ani înainte. Ne-am apropiat încet, întâi ca prieteni, apoi ca doi oameni care nu mai voiau să fie singuri. Cu el am redescoperit bucuria de a râde, de a merge la plimbare prin parc, de a visa la viitor, oricât de scurt ar fi el.

Dar copiii mei nu puteau să accepte. Pentru ei, orice schimbare era o trădare. Am încercat să le explic, să le arăt că nu le iau nimic, că dragostea mea pentru ei nu se schimbă. Dar Ana, mereu perfecționistă, mereu cu răspunsul pregătit, a refuzat să mă asculte. „Nu vreau să-l văd pe Mihai în casa noastră. Nu vreau să vii la nunta mea cu el de mână!”

M-am ridicat de la masă, simțind că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, unde aerul rece de aprilie mi-a tăiat respirația. M-am sprijinit de balustradă și am privit blocurile cenușii, copacii care abia înmugureau. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva, la vârsta mea, ar trebui să mă mulțumesc cu amintirile, cu rolul de mamă și bunică, să nu mai cer nimic pentru mine.

Dar apoi mi-am amintit de serile lungi de după moartea lui Ion, când casa era prea mare și prea tăcută, când mă uitam la fotografiile noastre și mă întrebam dacă voi mai simți vreodată ceva. Mihai a apărut ca o rază de lumină. Cu el am învățat să pictez, să gătesc din nou, să mă bucur de lucruri mici. Am început să mergem la teatru, la film, să ne plimbăm cu trenul până la Iași, doar ca să bem o cafea în gară și să ne prefacem că suntem tineri și fără griji.

Într-o seară, Mihai m-a întrebat: „Ecaterina, ai vrea să locuim împreună? Să nu mai fim singuri?” Am simțit că mi se oprește inima. Am râs și am plâns în același timp. Dar am spus „da”, fără să mă gândesc la consecințe. Apoi am început să mă tem. Ce vor spune copiii? Ce va zice lumea? Vecinii, rudele, prietenii? În Bacău, toată lumea știe totul despre toți. O femeie de 53 de ani care se mută cu un bărbat? O văduvă care își caută fericirea?

Am încercat să le explic copiilor mei că nu vreau să le iau locul tatălui, că Mihai nu va fi niciodată „tata”. Dar Ana a rămas de neclintit. „Dacă faci asta, să nu te aștepți să mai vin la tine. Să nu te aștepți să-ți aduc nepoții.”

Am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată, egoistă, rușinată. Dar dimineața, Mihai mi-a adus o cafea și mi-a spus: „Nu poți trăi viața altora, Ecaterina. Ai dreptul să fii fericită.”

Am început să mă gândesc la toate femeile pe care le cunosc, la vecina de la trei, doamna Ileana, care trăiește singură de douăzeci de ani, la mătușa Sofia, care nu a mai ieșit din casă de când i-a murit soțul. Toate și-au sacrificat viața pentru copii, pentru familie, pentru „ce zice lumea”. Și totuși, în ochii lor am văzut mereu o tristețe, o resemnare care mă sperie.

Într-o zi, am decis să merg la Ana, să vorbim față în față. Am găsit-o în bucătărie, făcând prăjituri pentru ziua fetiței ei. Am luat-o de mână și i-am spus: „Ana, știu că te doare. Știu că ți-e greu să mă vezi cu altcineva. Dar nu pot să trăiesc doar pentru voi. Am nevoie să fiu și eu fericită. Nu vreau să mă pierd pe mine.”

Ana a început să plângă. „Mi-e frică să nu te pierd, mamă. Mi-e frică să nu mă uiți.”

Am strâns-o în brațe, cu lacrimi în ochi. „N-ai să mă pierzi niciodată. Dar trebuie să mă lași să trăiesc. Să iubesc din nou.”

Nu știu dacă mă va ierta vreodată. Nu știu dacă Dănuț va accepta vreodată să-l cunoască pe Mihai. Dar știu că nu mai pot trăi cu frica de a fi judecată. Am ales să-mi dau o nouă șansă, chiar dacă drumul e greu, chiar dacă uneori mă simt singură în fața lumii.

Poate că, la 53 de ani, nu mai am timp de pierdut. Poate că merit să fiu fericită, chiar dacă asta înseamnă să-i dezamăgesc pe cei dragi. Sau poate că, într-o zi, copiii mei vor înțelege că și părinții au dreptul la iubire, la speranță, la un nou început.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima, chiar și atunci când toți ceilalți ne spun să renunțăm? Oare fericirea noastră trebuie să depindă mereu de aprobarea altora?