M-a trădat și a spus că e vina mea. Pentru că m-am dedicat prea mult copiilor.

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Radu a spart liniștea bucătăriei, în timp ce eu spălam vasele, cu mâinile crăpate de la detergent și ochii obosiți de nesomn. M-am oprit, cu o cană în mână, și l-am privit. Era ora 22:30, copiii dormeau, iar eu încă mai aveam de pregătit pachețelul pentru școală și să pun hainele la uscat.

— Ce nu mai poți, Radu? — am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

— Nu mai pot să fiu invizibil în casa asta! Tu nu mai vezi nimic în afară de copii! De când cu Vlad și Ilinca, parcă nici nu mai exist pentru tine! — a izbucnit el, trântind ușa de la frigider.

M-am uitat la el, încercând să înțeleg. Cum să nu văd? Tot ce făceam era pentru ei, pentru noi. Mă trezeam la 6 dimineața, pregăteam micul dejun, îi duceam la școală, mergeam la serviciu, apoi la cumpărături, la doctor, la ședințe cu părinții, la balet cu Ilinca, la fotbal cu Vlad. Radu venea acasă târziu, obosit, și de cele mai multe ori nu apuca să stea cu copiii mai mult de o oră. Dar eu eram acolo, pentru toți.

— Radu, nu e adevărat. Încerc să țin totul sub control, să nu lipsească nimic nimănui. Știi cât de greu e să fii mamă, să lucrezi, să ai grijă de casă? — am spus, simțind cum mi se strânge inima.

— Nu mai contează. E prea târziu, Simona. — a spus el, cu o voce rece, pe care nu o mai recunoșteam. — Eu… am pe altcineva. Și nu e vina mea. E vina ta. Pentru că m-ai ignorat. Pentru că ai uitat că și eu exist.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am lăsat cana să cadă în chiuvetă, iar zgomotul ei spart a răsunat ca un ecou în sufletul meu. Nu puteam să cred. Radu, omul cu care am crescut, cu care am împărțit vise, griji, nopți nedormite, omul pe care l-am iubit cu toată ființa mea, mă trădase. Și nu doar atât, dar dădea vina pe mine.

— Cine e? — am întrebat, cu o voce stinsă.

— Nu contează. E cineva care mă vede. Care mă ascultă. Care nu mă tratează ca pe o mobilă în casă. — a spus el, evitându-mi privirea.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji, dar nu aveam timp să plâng. Nu aveam voie să cedez. Copiii aveau nevoie de mine. Ei nu trebuiau să știe.

— Și ce vrei să faci acum? — am întrebat, încercând să-mi adun puterile.

— Vreau să divorțăm. — a spus el, simplu, ca și cum ar fi cerut pâine de la magazin.

Am rămas încremenită. Nu știam ce să spun, ce să fac. M-am dus în camera copiilor, i-am privit dormind, cu fețele lor liniștite, fără griji. M-am așezat lângă Ilinca, i-am mângâiat părul și am plâns în tăcere.

A doua zi, am mers la serviciu ca un robot. Colegele mele, Anca și Mirela, m-au privit cu îngrijorare.

— Simona, ești bine? — m-a întrebat Anca, în timp ce beam a treia cafea.

— Nu prea. Radu vrea să divorțăm. Are pe altcineva. — am spus, fără să mă uit la ele.

— Nu se poate! — a exclamat Mirela. — Dar tu ai făcut totul pentru el! Pentru familie!

— Poate tocmai asta a fost greșeala mea… — am murmurat, simțind cum mă apasă vinovăția.

Seara, când am ajuns acasă, Radu nu mai era. Își luase câteva haine și plecase. Copiii au întrebat de el, iar eu am mințit, spunând că are mult de lucru. Nu eram pregătită să le spun adevărul.

Au urmat săptămâni de coșmar. Radu venea rar, doar să-i vadă pe copii. Eu încercam să țin totul sub control, dar mă simțeam ca o umbră. Mama mea a venit să mă ajute, dar în loc să mă sprijine, m-a certat.

— Ți-am spus mereu să nu uiți de tine, Simona! O femeie trebuie să fie și soție, nu doar mamă! — mi-a spus, cu voce aspră.

— Mamă, am făcut tot ce am putut! Nu am știut cum să le împac pe toate! — am izbucnit, simțind că nu mai pot.

— Poate că ai dat prea mult și ai uitat să mai primești. — a spus ea, mai blând.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am primit un mesaj de la Radu: „Îmi pare rău că te-am rănit, dar nu mai pot trăi așa. Sper să mă poți ierta într-o zi.” Am șters mesajul, dar cuvintele lui au rămas ca o rană deschisă.

Am început să merg la psiholog. La început, mi-a fost rușine. Ce o să zică lumea? Dar aveam nevoie să mă regăsesc. Să învăț să mă iert. Să nu mai cred că totul e vina mea.

— Simona, tu când ai făcut ultima dată ceva pentru tine? — m-a întrebat psiholoaga, Irina.

— Nu știu… Poate înainte să se nască Vlad. — am răspuns, rușinată.

— E timpul să te pui și pe tine pe primul loc, măcar din când în când. Copiii au nevoie de o mamă fericită, nu de o mamă perfectă. — mi-a spus ea, zâmbind cald.

Am început să ies la plimbare, să citesc, să mă văd cu prietenele. Încet, încet, am început să simt că trăiesc din nou. Copiii au simțit și ei schimbarea. Ilinca mi-a spus într-o seară:

— Mami, îmi place când zâmbești. Parcă ești mai frumoasă așa.

Am plâns, dar de data asta de bucurie. Am înțeles că nu e vina mea că Radu a plecat. Poate că am greșit, dar nu am fost singura vinovată. Am făcut tot ce am putut, cu dragoste și sacrificiu.

Acum, după un an, încă doare. Dar am învățat să mă iert. Să nu mai port povara vinovăției. Să mă bucur de fiecare zi cu copiii mei. Să mă redescopăr.

Mă întreb uneori: oare câte femei ca mine trăiesc cu sentimentul că nu sunt niciodată destul? Că orice ar face, tot ele sunt de vină? Poate că e timpul să vorbim despre asta. Să ne susținem. Să nu mai acceptăm să fim doar „mame perfecte”, ci și femei care merită să fie văzute, iubite, respectate. Voi ce credeți? Cum ați trecut peste o astfel de trădare?