M-am întâlnit cu o veche prietenă la supermarket. Nu a vorbit decât despre ea.

— Nu-mi vine să cred că ești chiar tu, Irina! am exclamat, cu vocea tremurândă, când am zărit-o printre rafturile cu fructe, la supermarketul din cartier. Avea aceeași privire pătrunzătoare, dar zâmbetul îi era mai rece, mai calculat decât mi-l aminteam. Mâinile mi s-au încleștat pe coșul de cumpărături, încercând să-mi ascund emoția.

— Ana! Ce surpriză! a răspuns ea, dar vocea îi era plată, aproape absentă. S-a apropiat, mi-a dat un pupic pe obraz, dar gestul era mecanic, ca și cum bifase o obligație socială.

Nu ne mai văzuserăm de șase luni. Înainte, ne întâlneam aproape săptămânal la cafeneaua de lângă liceul unde am crescut amândouă. Vorbeam despre orice: de la bărbați, la joburi, la visele pe care le aveam cândva. Dar, de jumătate de an, Irina dispăruse. Îi scriam, răspundea scurt: „Sunt ocupată, Ana. Poate altă dată.” Mă simțeam ca un gândac care tot încearcă să urce pe un perete alunecos.

— Ce mai faci? am întrebat, încercând să-mi maschez dorul și frustrarea.

Irina a început să povestească, fără să mă privească în ochi. Mi-a spus despre noul ei job la o firmă de consultanță, despre cât de greu e să fii femeie într-o lume de bărbați, despre cât de mult muncește și cât de puțin e apreciată. Apoi, a trecut la relația cu Vlad, iubitul ei, care „nu o înțelege” și „nu știe să aprecieze o femeie ambițioasă”. Am încercat să intervin, să spun ceva despre mine, despre faptul că tata e din nou bolnav, că mama nu mai are răbdare cu nimeni, că eu mă simt prinsă între două lumi care se prăbușesc. Dar Irina nu m-a lăsat.

— Știi, Ana, uneori am impresia că nimeni nu mă ascultă cu adevărat. Toți vor ceva de la mine, dar când am eu nevoie de sprijin, dispar.

Am zâmbit amar. Mă uitam la ea și nu o mai recunoșteam. Unde era fata care, în liceu, plângea cu mine în parc pentru că nu ne-a ieșit piesa de teatru? Unde era prietena care-mi aducea ciocolată când aveam o zi proastă? Acum, totul părea un monolog despre cât de greu îi e ei, despre cât de mult merită și cât de puțin primește.

— Irina, știi că și eu trec printr-o perioadă grea… am încercat timid.

— Da, da, sigur, dar să vezi ce mi s-a întâmplat săptămâna trecută! a sărit ea, ignorând complet ce voiam să spun. Și a continuat să povestească despre o ședință la birou, despre cât de incompetent e șeful ei, despre cât de mult a muncit pentru un proiect care, în final, a fost atribuit altcuiva.

O ascultam, dar în mintea mea se derulau imagini cu tata, palid și slăbit, cu mama care plângea în bucătărie, cu mine, singură în camera mea, încercând să găsesc un sens în tot haosul. Mă simțeam invizibilă, ca și cum nu aș fi existat decât ca un decor pentru povestea ei.

— Irina, chiar aș avea nevoie să vorbesc cu cineva… am spus, cu vocea stinsă.

Ea a ridicat din umeri, a privit ceasul și a spus: — Of, Ana, trebuie să fug, am o întâlnire importantă. Dar hai să ne vedem săptămâna viitoare, da? Promit că te ascult atunci!

A plecat grăbită, lăsându-mă cu coșul de cumpărături și cu un gol în suflet. Am rămas în mijlocul supermarketului, privind oamenii care se grăbeau, fiecare cu povestea lui. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Când am ajuns acasă, mama m-a întrebat: — Ai cumpărat pâine?

— Da, am răspuns absentă, lăsând sacoșele pe masă. Tata dormea pe canapea, cu televizorul pornit pe știri. M-am așezat lângă el, i-am luat mâna în palmă și am simțit cât de fragil e totul.

În seara aceea, am deschis telefonul și am citit conversațiile vechi cu Irina. Erau pline de râsete, de promisiuni, de planuri pentru viitor. Acum, totul părea atât de departe. Am vrut să-i scriu, să-i spun că mi-e dor de prietena mea, nu de femeia care vorbește doar despre ea. Dar am șters mesajul înainte să-l trimit.

În zilele următoare, am încercat să mă concentrez pe familie, pe tata, pe jobul meu prost plătit la librărie. Dar gândul la Irina nu-mi dădea pace. Oare chiar se poate schimba un om atât de mult? Sau poate că așa a fost mereu și eu nu am vrut să văd?

Sâmbătă seara, când mama a început să plângă din nou, m-am dus la ea și am îmbrățișat-o. — O să fie bine, i-am spus, deși nu credeam nici eu.

În acea noapte, am visat că eram din nou în liceu, eu și Irina, râzând pe banca din parc. M-am trezit cu lacrimi în ochi și cu un nod în gât.

Poate că unele prietenii nu rezistă timpului. Poate că oamenii se schimbă, sau poate că doar mă prefac eu că nu văd adevărul. Dar mă întreb: cât de mult trebuie să dai într-o relație ca să nu te pierzi pe tine? Și când e momentul să lași pe cineva să plece, chiar dacă doare?

Voi ce ați face în locul meu? Ați mai încerca să salvați o prietenie care pare să nu mai existe decât într-o singură direcție?