„Mamă, dă-mi cheile! Din cauza ta, Irina se teme să mai vină acasă” – Cum vizitele zilnice ale mamei mele îmi distrug căsnicia

— Mamă, te rog, nu mai veni fără să anunți! Irina nu mai suportă, înțelegi? Am spus-o cu voce tremurândă, în timp ce mama își scutura umbrela la intrare, picurând apă pe covorul pe care Irina îl alesese cu atâta grijă. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar în aer plutea tensiunea pe care o simțeam de luni întregi. Mama m-a privit lung, cu acea privire care m-a făcut mereu să mă simt ca un copil vinovat.

— Vlad, eu sunt mama ta! Cum să nu vin la tine? Ce are fata asta cu mine? Nu-i place că am grijă de voi?

Am simțit cum mi se strânge inima. Irina era în dormitor, încercând să-și găsească liniștea după încă o zi grea la spital. De când ne-am mutat în apartamentul nostru din București, mama venea aproape zilnic: ba cu ciorbă caldă, ba să ne spele rufele, ba să „ne ajute” cu orice credea ea că avem nevoie. La început mi s-a părut drăguț, dar curând am realizat că Irina nu mai avea spațiu nici să respire.

Într-o seară, când am ajuns acasă târziu, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie. — Vlad, nu mai pot. Nu mai e casa mea. E ca și cum aș locui cu soacra non-stop. Nu pot să mă relaxez, nu pot să fiu eu însămi. Te rog, fă ceva!

Am încercat să vorbesc cu mama. I-am explicat că avem nevoie de intimitate, că suntem adulți și vrem să ne construim viața noastră. Dar ea s-a supărat. — Asta e recunoștința voastră? După tot ce am făcut pentru tine? Dacă nu veneam eu, cine știe cum arăta casa asta! Și fata asta… niciodată nu-i convine nimic!

De atunci, lucrurile au degenerat. Mama a început să vină și mai des, parcă din răzbunare. Irina a început să stea peste program la spital sau să doarmă la sora ei. Eu eram prins la mijloc: între datoria față de mama și dragostea pentru soția mea.

Într-o duminică dimineață, când am deschis ochii și am văzut patul gol lângă mine, am simțit un gol imens. Am sunat-o pe Irina. — Vlad, nu mai pot trăi așa. Ori pui limite cu mama ta, ori… nu știu cât mai rezist.

M-am dus la mama acasă. Am găsit-o pregătind plăcinte pentru „copiii ei”. — Mamă, trebuie să-mi dai cheile de la apartament. Nu mai poți veni oricând vrei tu. Eu și Irina avem nevoie de spațiul nostru.

A izbucnit în lacrimi. — Vlad, tu mă dai afară din viața ta pentru o femeie care nici măcar nu știe să gătească o ciorbă ca lumea? Eu te-am crescut singură! Am muncit nopți întregi ca tu să ai tot ce-ți dorești! Acum mă alungi?

M-am simțit cel mai josnic om din lume. Dar mi-am adunat curajul și i-am spus: — Nu te alung, mamă. Dar dacă nu înțelegi că trebuie să ne lași spațiu, o voi pierde pe Irina. Și atunci chiar vei fi singură.

A fost prima dată când am văzut-o pe mama atât de mică și neajutorată. Mi-a dat cheile fără să spună nimic. Am plecat cu inima frântă.

Când am ajuns acasă, Irina era pe punctul de a-și face bagajele. — I-am cerut mamei cheile. Nu va mai veni fără să anunțe. Te rog… rămâi.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. — Vlad, nu vreau să te pun să alegi între mine și mama ta. Dar nu pot trăi într-o casă unde nu am loc.

Au trecut câteva luni de atunci. Mama încă e supărată pe mine; vorbim rar și scurt la telefon. Irina începe să zâmbească din nou acasă. Dar rana rămâne: între datoria față de părinți și viața pe care ți-o construiești cu omul iubit e o linie subțire și dureroasă.

Mă întreb adesea: oare am procedat corect? Cât de mult trebuie să sacrificăm pentru liniștea noastră? Și voi… ce ați fi făcut în locul meu?