„Mama, nu veni la nunta mea” – Povestea unei mame rănite

— Mami, nu vreau să te superi, dar cred că e mai bine să nu vii la nuntă.

Vocea lui Vlad era rece, tăioasă, de parcă ar fi vorbit cu o funcționară de la bancă, nu cu mama care l-a crescut singură. Am simțit cum mi se strânge inima, cum aerul din bucătărie devine greu, ca o ceață groasă. M-am sprijinit de masă, să nu cad. Am încercat să răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Vlad, ce-ai spus? Nu înțeleg… Cum adică să nu vin la nunta ta?

— Nu te supăra, mami. E o petrecere mică, doar cu cei foarte apropiați. Așa am decis cu Ana. Nu vrem să fie prea multă lume, să nu se simtă nimeni stingher…

Am simțit cum mă arde fiecare cuvânt. Eu? Să mă simt stingheră la nunta propriului meu copil? Am crescut singură un băiat, am renunțat la tot pentru el – la carieră, la prieteni, la visele mele. Am muncit două joburi ca să-i pot cumpăra haine decente și să nu-i lipsească nimic. Și acum, când ar fi trebuit să fiu acolo, lângă el, să-l văd fericit, mi se spune că „e mai bine” să stau acasă.

— Vlad, eu sunt mama ta! Cum poți să-mi ceri asta?

A tăcut câteva secunde. Parcă îi auzeam respirația grea prin telefon.

— Mami, nu vreau să ne certăm. Ana… adică… știi că ea nu prea se simte confortabil cu tine. Ai fost cam… critică la început. Și nu vreau tensiuni în ziua nunții.

Mi-am amintit privirea Anei, când am cunoscut-o prima dată. Era timidă, dar ochii îi erau reci ca gheața. Nu mi-a plăcut niciodată felul în care îl privea pe Vlad – ca pe un trofeu, nu ca pe un om. Poate am fost prea directă atunci când i-am spus că familia noastră a trecut prin multe și că sper să-l iubească sincer. Poate am greșit.

— Vlad, am vrut doar să te protejez. Să fii sigur că ea te iubește pentru ceea ce ești…

— Mami! Nu mai vreau discuția asta! Am luat decizia. Te rog să respecți dorința noastră.

Telefonul s-a închis brusc. Am rămas cu receptorul în mână, privind în gol la peretele galben al bucătăriei. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. M-am prăbușit pe scaun și am plâns ca un copil.

A doua zi am încercat să-l sun din nou. Nu mi-a răspuns. I-am scris un mesaj: „Vlad, te iubesc orice ar fi. Dacă asta îți dorești, voi respecta dorința ta.” Niciun răspuns.

Au trecut zilele ca prin ceață. Colegele de la serviciu vorbeau despre nunți, copii și nepoți. Eu mă simțeam ca o umbră printre ele. Seara mă uitam la pozele cu Vlad mic – cum îl țineam de mână în prima zi de școală, cum îi citeam povești înainte de culcare. Unde s-a rupt totul?

Într-o zi, am primit o invitație la nuntă… de la fratele meu, Ionel. „Mariana, hai totuși! Nu poți lipsi! Ești mama lui!”

Am stat pe gânduri toată noaptea. Dacă mă duc neinvitată? Dacă îi stric ziua? Dar dacă nu mă duc… oare Vlad va regreta vreodată?

În ziua nunții m-am îmbrăcat simplu, cu rochia mea albastră preferată. Am stat în fața oglinzii și mi-am spus: „Ești mama lui Vlad. Ai dreptul să fii acolo.”

Când am ajuns la biserică, lumea deja era adunată. L-am zărit pe Vlad lângă altar – arăta atât de matur și totuși atât de străin! Ana era superbă în rochia ei albă, dar când m-a văzut intrând, privirea i s-a întunecat imediat.

M-am așezat discret în spate. O mătușă a șoptit: „Ce curaj ai avut să vii!”

După ceremonie, Vlad a venit spre mine.

— Mami… ți-am spus clar…

— Vlad, sunt mama ta! Nu puteam lipsi.

Ana a venit lângă el și mi-a spus pe un ton rece:

— Doamnă Mariana, sper că nu veți crea probleme azi.

M-am uitat la ea și am simțit toată durerea lumii adunată în pieptul meu.

— Nu sunt aici pentru mine sau pentru dumneavoastră. Sunt aici pentru fiul meu.

Vlad a oftat și a întors capul.

La petrecere am stat retrasă. Nimeni nu a venit să vorbească cu mine. Parcă eram invizibilă printre rudele Anei și prietenii lor eleganți. Am plecat devreme, fără să-i mai deranjez.

Seara târziu, acasă, am plâns din nou. Dar de data asta lacrimile erau altfel – nu mai era doar durere, ci și o liniște amară.

Poate că am greșit undeva pe drum. Poate că dragostea mea a fost prea sufocantă sau prea protectoare. Sau poate că lumea s-a schimbat și eu n-am știut să țin pasul.

Dar oare e corect ca o mamă să fie exclusă din viața copilului ei doar pentru că a vrut ce-i mai bun pentru el? Oare cât de mult trebuie să renunțăm la noi pentru copiii noștri?

Voi ce credeți? Unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul copilului de a-și trasa propriul drum?