Mama soacră mă sună doar când soțul meu primește primă. Familia ar trebui să fie așa?

— Iar sună mama ta, Vlad, îi spun cu voce joasă, încercând să-mi ascund iritarea. E a treia oară săptămâna asta, și de fiecare dată, tonul ei e același: cald, dar cu o notă de așteptare, ca și cum ar ști deja că va primi ce vrea. Vlad oftează, își lasă furculița jos și răspunde, încercând să pară relaxat. Eu mă uit la el, la ridurile fine care i se adâncesc pe frunte, la umerii lui care se lasă ușor, ca și cum ar purta o povară invizibilă.

— Da, mamă… Da, am primit primă. Nu, nu e mult, dar… Da, o să vedem ce putem face. Bine, bine, vorbim mai târziu.

Închide și mă privește cu ochii lui albaștri, obosiți. — Iar are nevoie de bani pentru facturi, zice, de parcă ar încerca să se convingă că e normal. Dar eu știu că nu e doar atât. De fiecare dată când se întâmplă ceva bun în viața noastră — o mărire de salariu, o vacanță planificată, chiar și o aniversare — soacra mea găsește un motiv să ne ceară ceva. Și nu e doar ea. Socrul, Ion, e mereu în spatele ei, tăcut, dar prezent, ca o umbră care apasă pe umerii lui Vlad.

Mă întreb, uneori, dacă nu cumva exagerez. Poate că așa e familia în România, poate că trebuie să ne ajutăm unii pe alții. Dar când văd cum Vlad se închide în el, cum evită să vorbească despre bani, cum amânăm mereu planurile noastre pentru „că poate au nevoie ai mei”, mă doare. Mă doare pentru el, pentru noi, pentru copilul nostru, Mara, care întreabă tot mai des de ce nu mergem la mare, de ce nu ne cumpărăm și noi o bicicletă nouă, de ce tata e mereu trist după ce vorbește la telefon.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am îndrăznit să-i spun ce simt. — Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai avem viața noastră. Orice facem, orice bucurie avem, trebuie să o împărțim cu părinții tăi. Și nu e vorba de bani, e vorba de cum ne fac să ne simțim. Ca și cum am fi datori la nesfârșit.

Vlad a tăcut mult timp. Apoi, cu o voce stinsă, mi-a spus: — Știu. Dar nu pot să le spun nu. Au muncit toată viața, nu au avut niciodată nimic. Dacă nu-i ajutăm noi, cine să-i ajute?

— Dar noi? Cine ne ajută pe noi? Cine are grijă de familia noastră? Am ridicat vocea fără să vreau, iar el s-a retras, ca un copil certat. M-am simțit vinovată, dar nu puteam să mă opresc. — Vlad, nu e normal să fim mereu pe locul doi. Nu e normal să ne simțim vinovați pentru că vrem să fim fericiți.

A doua zi, soacra mea a venit la noi, fără să anunțe. A intrat cu pași hotărâți, cu o pungă de la supermarket în mână, și a început să vorbească despre cât de greu e cu pensia, cât de scumpe sunt medicamentele, cât de mult s-a scumpit gazul. Mara s-a ascuns după mine, simțind tensiunea din aer. Vlad a scos portofelul și i-a dat tot ce avea, fără să clipească. Eu am simțit cum mi se strânge inima.

După ce a plecat, am izbucnit. — Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Nu mai pot să văd cum te consumi, cum ne sacrificăm mereu pentru ei! Nu vezi că nu se vor opri niciodată? Că orice le dai, vor vrea mai mult?

El a tăcut, dar ochii îi erau plini de lacrimi. — Sunt părinții mei, Ana. Nu pot să-i las la greu.

— Dar nici pe noi nu poți să ne lași la greu, Vlad! Familia ta suntem și noi, eu și Mara! Când ai să înțelegi că și noi avem nevoie de tine?

A urmat o tăcere grea, zile întregi în care am vorbit doar despre lucruri banale, evitând subiectul. Dar tensiunea plutea în aer, ca un nor greu. Mara a început să fie mai retrasă, să ne întrebe dacă suntem supărați pe ea. Am simțit că pierdem ceva esențial, că ne îndepărtăm unii de alții.

Într-o seară, am găsit curajul să-i spun lui Vlad că trebuie să punem limite. — Nu spun să nu-i mai ajuți deloc. Dar trebuie să existe o măsură. Trebuie să le spui că și noi avem nevoie de bani, că nu putem să fim mereu banca lor. Dacă nu faci asta, o să ne pierdem pe noi.

Vlad a oftat adânc. — O să încerc, Ana. Dar nu știu dacă pot.

A doua zi, a sunat-o pe mama lui. Am ascultat discuția din bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește. — Mamă, nu mai putem să vă dăm bani de fiecare dată. Avem și noi cheltuieli, avem un copil, vrem să facem și noi ceva pentru noi. Te rog să înțelegi.

A urmat o liniște lungă, apoi vocea soacrei, tăioasă: — Așa, deci acum nu mai suntem buni, nu? V-ați găsit voi să vă faceți viața, să ne lăsați pe noi de izbeliște! După tot ce am făcut pentru tine, Vlad! Să nu uiți că fără noi nu ajungeai aici!

Vlad a închis ochii, strângând telefonul în mână. — Mamă, nu e vorba de asta. Dar nu mai putem. Te rog să înțelegi.

A închis, iar eu am simțit că s-a rupt ceva. Vlad a plâns în acea seară, pentru prima dată de când îl cunosc. L-am ținut în brațe și am plâns și eu, pentru tot ce pierdusem, pentru tot ce nu puteam schimba.

Au trecut luni de atunci. Relația cu părinții lui Vlad s-a răcit, dar noi am început să ne regăsim. Am învățat să spunem „nu”, să ne punem pe primul loc, să ne bucurăm de lucrurile mici. Mara a început să zâmbească din nou, iar Vlad a început să vorbească despre viitor, nu doar despre datorii.

Dar uneori, noaptea, mă întreb: oare am făcut bine? Oare familia înseamnă să dai tot, chiar dacă te pierzi pe tine? Sau e mai important să-ți protejezi inima, să-ți crești copilul într-o casă în care bucuria nu e umbrită de vinovăție?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul la fericire?