Marea care ne-a despărțit: De ce nu mai vreau niciodată să plec în vacanță cu familia soțului meu

— Camelia, tu chiar nu vezi că nu faci nimic bine? a țipat soacra mea, Valeria, în timp ce încercam să împachetez bagajele copiilor. Era a treia oară când îmi critica felul în care aranjam hainele, de parcă o pereche de pantaloni pusă greșit ar fi declanșat un război mondial. Soțul meu, Sorin, stătea la ușă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude nimic.

Așa a început vacanța noastră la mare, cu familia lui Sorin. O săptămână la Constanța, într-un apartament micuț, cu toți: soacra, socrul, mătușa Rodica și verișoara Lorena cu cei doi copii răzgâiați. Eu și Sorin am acceptat invitația doar pentru că „așa se face”, iar copiii noștri, Vlad și Ilinca, erau încântați să vadă marea pentru prima dată.

Dar încă din prima zi am simțit că am făcut o greșeală. În mașină, Valeria a început să-mi dea indicații despre cum să le dau copiilor apă și ce gustări să le pun. „Nu le mai da atâta suc! O să-i doară burta!” spunea ea, în timp ce eu încercam să-i liniștesc pe Vlad și Ilinca, care deja se certau pe tabletă. Sorin conducea tăcut, cu maxilarul încleștat.

Ajunși la apartament, haosul s-a instalat rapid. Mătușa Rodica a început să împartă sarcini: „Camelia, tu faci micul dejun, Valeria se ocupă de prânz, iar eu de cină.” Lorena s-a eschivat imediat: „Eu am copii mici, nu pot sta la cratiță!” Nimeni nu a protestat. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

În fiecare dimineață mă trezeam prima ca să pregătesc omlete pentru toți. Valeria venea mereu după mine în bucătărie: „Nu pune atâta sare! Și vezi că ouăle astea nu-s proaspete.” Îmi venea să urlu. Sorin nu spunea nimic. Seara, când încercam să-i spun cât de greu îmi e, îmi răspundea: „Hai, Camelia, e doar o săptămână. Fii mai tolerantă.”

Într-o zi, la plajă, Lorena și-a lăsat copiii în grija mea ca să meargă la cumpărături cu Rodica. Vlad și Ilinca au început să plângă pentru că voiau înghețată. În același timp, verișorii lor aruncau cu nisip în ceilalți copii. Am alergat după ei prin soare, încercând să-i opresc. Valeria a venit la mine și mi-a spus pe un ton superior: „Nu știi să te impui! Copiii trebuie educați cu fermitate.” M-am simțit mică și neputincioasă.

Seara aceea a fost apogeul. La cină, Rodica a adus vorba despre bani: „Camelia, tu ai plătit doar jumătate din cazare. Nu e corect! Toți trebuie să contribuim egal.” Am încercat să explic că noi am adus mâncare pentru toată lumea și am plătit combustibilul mașinii. Dar nimeni nu m-a ascultat. Sorin a tăcut din nou.

După masă, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am întrebat cum am ajuns aici: o femeie de 35 de ani care nu are curaj să spună ce simte nici măcar soțului ei. M-am gândit la părinții mei din Bacău, care mereu m-au învățat să fiu demnă și să nu accept nedreptatea. Dar aici eram doar „nora”, mereu vinovată de ceva.

A doua zi dimineață am făcut un gest nebunesc: am luat copiii și am plecat singură pe plajă. Am stat ore întregi privind valurile și ascultând râsetele lor. Pentru prima dată în acea vacanță m-am simțit liberă. Când m-am întors la apartament, Valeria era furioasă: „Unde ai fost? Cum ai putut pleca fără să anunți?” Am ridicat din umeri și am spus: „Am avut nevoie de o pauză.” Pentru prima dată am văzut-o pe Valeria fără replică.

Seara aceea a fost liniștită. Nimeni nu a mai comentat nimic. Sorin m-a privit lung și mi-a spus încet: „Poate ar trebui să vorbim când ajungem acasă.”

Când vacanța s-a terminat, am simțit o ușurare imensă. În drum spre casă, i-am spus lui Sorin că nu mai vreau niciodată să repet experiența asta. S-a uitat la mine și a zis: „Știu că ți-a fost greu. Data viitoare vom merge doar noi patru.”

Acum, când mătușa Rodica ne-a invitat din nou la mare pentru vara asta, am refuzat politicos. Sorin m-a susținut fără ezitare.

Mă întreb adesea câte femei din România trăiesc același coșmar al vacanțelor cu familia extinsă și câte au curajul să spună „nu”. Oare chiar trebuie să ne sacrificăm liniștea pentru tradiții care ne fac rău? Voi ce ați face în locul meu?