Mesaje neașteptate pe telefonul soțului meu de 63 de ani: O călătorie de la îndoială la iubire regăsită

— Doru, cine e Mariana? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând telefonul lui în mână ca pe o dovadă a unei crime. Era seară, iar lumina slabă din sufragerie făcea umbre ciudate pe chipul lui. S-a uitat la mine, surprins, apoi a încercat să-mi ia telefonul, dar l-am tras mai aproape de piept.

— Ce faci, Lidia? De ce te uiți pe telefonul meu?

Nu știam dacă să plâng sau să țip. După patruzeci de ani împreună, după ce am crescut doi copii, după ce am trecut prin atâtea, să ajung aici? Să-mi fie frică de bărbatul cu care am împărțit totul? Am simțit cum mă cuprinde un val de furie, dar și de rușine. Nu voiam să fiu genul acela de femeie care cotrobăie prin lucrurile soțului, dar ceva mă măcina de câteva săptămâni. Doru era tot mai absent, mai tăcut, iar telefonul lui era mereu cu fața în jos pe masă.

Am deschis conversația cu Mariana. Mesaje scurte, dar pline de subînțelesuri: „Mi-a făcut plăcere să te văd azi”, „Să nu uiți ce am vorbit”, „Aștept să-mi spui ce ai decis”. Inima mi-a sărit o bătaie. Cine era femeia asta? Ce voia de la soțul meu?

— Lidia, nu e ce crezi, a spus el, dar vocea îi era stinsă, ca și cum nu mai avea puterea să lupte.

— Atunci ce e? Cine e Mariana? De ce nu mi-ai spus nimic?

A tăcut. Am simțit cum se rupe ceva în mine. M-am ridicat, am ieșit pe balcon și am privit spre blocurile gri, unde luminile se aprindeau una câte una. Am plâns în tăcere, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Oare toți anii aceștia nu însemnaseră nimic pentru el?

A doua zi, nu am vorbit aproape deloc. Doru s-a dus la piață, ca de obicei, dar s-a întors mai devreme. Mi-a adus flori, dar nu le-am luat. Am simțit că nu meritau să fie puse în vază. Seara, când copiii au sunat pe video, am încercat să par normală, dar cred că Ana, fiica noastră, a simțit ceva. După ce am închis, Doru a venit lângă mine.

— Lidia, trebuie să-ți spun adevărul. Mariana nu e… nu e ce crezi. E o femeie pe care am cunoscut-o la clubul de pensionari. Are cancer. M-a rugat să o ajut să-și găsească un doctor bun, să o încurajez. Nu am vrut să-ți spun ca să nu te îngrijorezi, dar cred că am greșit.

Nu știam dacă să-l cred. Am simțit că mă sufoc. Am luat telefonul și am scris Mariei, prietena mea cea mai bună, care știa tot ce se întâmplă în oraș. „Știi ceva de o Mariana de la clubul de pensionari?” Mi-a răspuns repede: „Da, săraca, e bolnavă rău. Doru a ajutat-o cu niște acte, am auzit.”

Am simțit cum mi se rupe un nod din piept. Am intrat în dormitor și m-am prăbușit pe pat. Doru a venit după mine, s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Lidia, nu vreau să te pierd. Am greșit că nu ți-am spus, dar nu am făcut nimic rău. Poate am vrut să mă simt util, să ajut pe cineva, să nu mă simt bătrân și inutil. De când au plecat copiii, parcă nu mai știu cine sunt.

L-am privit. Pentru prima dată după mult timp, am văzut în ochii lui nu doar bărbatul care mă înșela cu tăcerea, ci omul care se temea de bătrânețe, de singurătate, de uitare. Am început să plâng amândoi, fără cuvinte, doar cu mâinile strânse una în alta.

Zilele următoare am vorbit mult. Despre noi, despre ce ne doare, despre ce ne lipsește. Am mers împreună la clubul de pensionari, am cunoscut-o pe Mariana, o femeie slabă, cu ochii vii, care mi-a mulțumit că am venit. Am simțit rușine pentru gândurile mele, dar și recunoștință că nu era ceea ce mă temeam.

Am început să ieșim mai des împreună, să ne redescoperim. Am gătit împreună, am mers la film, am râs de prostiile noastre. Nu a fost ușor, dar am învățat să ne spunem ce simțim, să nu mai lăsăm tăcerile să crească între noi.

Acum, când mă uit la Doru, văd din nou bărbatul de care m-am îndrăgostit acum patruzeci de ani. Poate că bătrânețea ne sperie pe amândoi, dar atâta timp cât suntem împreună, putem trece peste orice.

Mă întreb: câți dintre noi nu ne lăsăm măcinați de suspiciuni și tăceri, în loc să vorbim deschis? Oare câte căsnicii s-ar salva dacă am avea curajul să ne spunem adevărul, chiar și atunci când doare?