Mesaje necunoscute pe telefonul soțului meu de 63 de ani: Între îndoială, trădare și regăsire

— Ce faci, Ilinca? De ce te uiți așa la mine?

Vocea lui Doru, soțul meu de peste patruzeci de ani, m-a surprins în timp ce stăteam cu telefonul lui în mână, inima bătându-mi nebunește. Era trecut de miezul nopții, iar el tocmai ieșise din baie. M-am uitat la el, încercând să-mi ascund tremurul din glas.

— Cine e Mariana?

A urmat o tăcere grea, apăsătoare. Doru s-a uitat la mine ca și cum nu ar fi înțeles întrebarea, dar ochii lui trădau o neliniște pe care nu o mai văzusem niciodată la el. M-am simțit brusc ca o adolescentă prinsă într-o minciună, doar că acum eram eu cea care descoperise minciuna.

Totul a început cu o banalitate. Telefonul lui Doru a vibrat pe masa din bucătărie, iar el era plecat să cumpere pâine. Am văzut numele „Mariana” și un mesaj: „Mi-e dor să te văd.” Am simțit cum mi se taie respirația. Nu era o prietenă de familie, nici vreo rudă. Era o necunoscută. Am deschis conversația și am citit câteva mesaje: „Sper că nu te-am deranjat aseară”, „Încă mă gândesc la tine.”

Când Doru s-a întors acasă, am încercat să mă comport normal. Dar nu am putut. Gândurile îmi fugeau în toate direcțiile: Oare mă înșală? De când? Cu cine? Ce am făcut greșit? Am început să-l privesc altfel, să-i analizez fiecare gest, fiecare privire.

În acea seară, nu am mai rezistat. Am luat telefonul lui când a adormit și am citit tot. Mesajele nu erau explicite, dar erau destule ca să-mi dea lumea peste cap. A doua zi dimineață, i-am pus întrebarea direct.

— Cine e Mariana?

Doru a oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului. A tăcut câteva clipe, apoi a spus:

— Ilinca, nu e ceea ce crezi. Mariana e o femeie pe care am cunoscut-o la clubul de șah. E văduvă, vine acolo de câteva luni. Am vorbit cu ea… despre viață, despre singurătate. Atât.

— Și de ce îți scrie că îi e dor să te vadă?

— Pentru că… pentru că m-am purtat frumos cu ea. Pentru că i-am ascultat poveștile. Dar nu s-a întâmplat nimic între noi.

Nu l-am crezut. Sau poate nu am vrut să-l cred. Am simțit cum se rupe ceva în mine. După atâția ani împreună, după atâtea greutăți trecute umăr la umăr — boala mamei mele, pierderea locului lui de muncă, creșterea copiilor — acum trebuia să mă lupt cu trădarea.

Zilele următoare au fost un coșmar. Nu mai vorbeam decât strictul necesar. Mâncam fiecare în alt colț al casei. Copiii noștri, Raluca și Vlad, au simțit imediat tensiunea.

— Mamă, ce s-a întâmplat? — m-a întrebat Raluca într-o seară.

— Nimic, dragă. Doar oboseală.

Dar nu era doar oboseală. Era frică. Frica de a pierde tot ce construisem împreună cu Doru. Frica de a rămâne singură la 60 de ani, când toți prietenii noștri vorbeau despre nepoți și vacanțe la băi.

Într-o noapte, nu am mai putut dormi. M-am ridicat din pat și m-am dus în sufragerie. Doru stătea pe canapea, cu capul în mâini.

— Ilinca… — a început el — Nu vreau să te pierd. N-am făcut nimic rău, jur! Poate am fost prost că am lăsat-o pe Mariana să se apropie prea mult… Dar mi-a plăcut să mă simt din nou ascultat, apreciat. Tu ai fost mereu ocupată cu casa, cu copiii… Parcă nu mai eram important pentru tine.

M-au durut vorbele lui mai mult decât orice mesaj găsit pe telefon. Avea dreptate? Îl neglijasem? M-am gândit la toate serile când îl rugam să ducă gunoiul sau când îl certam că uitase să cumpere lapte. La toate momentele când îl vedeam ca pe un om previzibil, nu ca pe bărbatul de care mă îndrăgostisem odinioară.

— Și eu m-am simțit singură uneori — i-am spus încet.

A urmat o liniște lungă. Ne-am privit ca doi străini care încearcă să-și amintească cine au fost cândva.

A doua zi am decis să merg la clubul de șah cu el. Mariana era acolo — o femeie trecută de 50 de ani, cu ochii triști și mâinile tremurânde. M-a privit cu teamă și jenă.

— Bună ziua… Eu sunt Ilinca, soția lui Doru.

A dat din cap și a zâmbit slab.

Am stat acolo două ore și am privit cum jucau șah, cum râdeau la glume simple și cum se sprijineau unul pe altul într-o lume care părea să-i fi uitat.

În drum spre casă, Doru mi-a luat mâna.

— Îmi pare rău că te-am rănit. Nu vreau altceva decât să fim din nou noi doi.

Am plâns atunci pentru prima dată după mult timp — nu de durere, ci de ușurare. Poate că nu era vorba despre trădare fizică, ci despre nevoia fiecăruia dintre noi de a fi văzut și auzit.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să ne redescoperim: ieșim la plimbări lungi prin parc, gătim împreună rețete vechi și povestim despre visele noastre uitate. Nu e ușor — uneori încă mă bântuie gândul la mesajele acelea — dar am ales să luptăm pentru noi.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ajungem să ne pierdem unul pe celălalt fără să ne dăm seama? Cât de mult contează să ne ascultăm cu adevărat înainte ca distanța să devină prea mare? Poate că iubirea adevărată începe abia atunci când suntem dispuși să ne iertăm greșelile și să ne privim din nou cu ochi proaspeți.