Nemulțumirea fără sfârșit a mamei mele: Povara pe umerii unei familii tinere

— Nu pot să cred, Ana, că iar ai acceptat să mergeți la ai lui Radu de Paște! De ce nu vin ei la noi, măcar o dată? Mereu trebuie să faci pe plac altora, niciodată nu te gândești la mine!

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Stăteam la masa rotundă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi găsesc cuvintele. Radu, soțul meu, era în dormitor, încercând să-l adoarmă pe Vlad, băiețelul nostru de doi ani, care plângea de oboseală. Simțeam cum fiecare reproș al mamei se așează ca o piatră pe pieptul meu.

— Mamă, nu e vorba că nu mă gândesc la tine, dar și Radu are părinți, și ei vor să-l vadă pe Vlad. Nu putem fi mereu doar la tine, am încercat să împărțim timpul cât mai corect…

— Corect? Ce-i corect aici? Eu am crescut singură, am muncit pentru tine, am făcut totul să nu-ți lipsească nimic! Acum, când ai familia ta, mă lași pe ultimul loc. Și să nu-mi spui că ai lui Radu fac ceva pentru voi, că nu vă ajută cu nimic! Eu sunt cea care v-a dat bani când ați avut nevoie, eu v-am cumpărat pătuțul pentru Vlad, eu v-am plătit concediul la mare!

Mă uitam la ea, cu ochii umezi. Avea dreptate, într-un fel. Mama fusese mereu stâlpul meu, omul care nu s-a plâns niciodată de greutăți, dar care acum părea să nu mai găsească nimic bun în jur. De când mă măritasem cu Radu, orice gest al socrilor mei era analizat la sânge. Dacă nu veneau cu daruri, dacă nu sunau destul, dacă nu se ofereau să stea cu Vlad, mama găsea mereu motive să-i critice.

— Ana, nu vreau să te superi, dar trebuie să-ți spun adevărul. Ai lui Radu nu vă ajută cu nimic. Eu, dacă aș fi în locul lor, aș fi mereu prezentă. Dar ei? Parcă nici nu există! Și tu tot la ei te duci, ca o noră cuminte…

Am simțit cum mă înroșesc. Nu era prima dată când discuția ajungea aici. De fiecare dată, încercam să-i explic că nu toți oamenii sunt la fel, că fiecare familie are propriile obiceiuri, dar mama nu voia să audă. Pentru ea, totul era alb sau negru.

— Mamă, te rog, nu mai spune asta. Radu e soțul meu, iar părinții lui sunt bunicii lui Vlad. Nu vreau să crească într-o familie în care bunicii se urăsc între ei. Și, sincer, nici nu cred că e corect să-i judeci așa. Ei ne-au ajutat cum au putut, chiar dacă nu cu bani sau cadouri…

— Cum? Cu ce v-au ajutat? Să nu-mi spui că au venit să stea cu Vlad, că știu bine că nu! Eu am venit de fiecare dată când ați avut nevoie, eu am stat nopți întregi cu el când era bolnav. Ei unde erau?

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să țip, să-i spun că nu mai pot, că nu mai vreau să fiu prinsă la mijloc între ea și familia lui Radu. Dar nu puteam. Era mama mea. Femeia care mă crescuse singură, care renunțase la tot pentru mine. Cum să-i spun că mă doare, că mă apasă, că nu mai pot să-i fac față nemulțumirii?

— Mamă, nu vreau să ne certăm. Te iubesc, dar am nevoie să mă lași să-mi trăiesc viața. Să-mi cresc familia așa cum cred eu de cuviință. Nu vreau să aleg între tine și Radu, nu vreau să-l pun pe Vlad în mijlocul acestor conflicte…

— Ana, tu nu înțelegi! Eu vreau doar să-ți fie bine. Dar nu pot să stau deoparte când văd că nu primești ce meriți. Ai lui Radu nu te respectă, nu vă respectă! Și tu taci, ca și cum totul ar fi normal…

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, trântind ușa după mine. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față, dar nu mi-a păsat. Am început să plâng în hohote, cu fața în palme, încercând să-mi adun gândurile. De ce nu putea mama să fie fericită pentru mine? De ce trebuia să găsească mereu ceva de criticat, ceva de reproșat?

Radu a venit după câteva minute, cu Vlad în brațe. M-a privit cu ochii lui blânzi, fără să spună nimic. Știa prea bine cât de greu îmi era. Știa că mă simțeam prinsă între două lumi, că orice aș fi făcut, cineva avea să sufere.

— Ana, hai înăuntru. Vlad vrea la tine. Nu merită să plângi pentru asta. O să treacă, o să găsim o soluție, îmi șopti el, încercând să mă liniștească.

L-am luat pe Vlad în brațe și am intrat înapoi în bucătărie. Mama stătea la masă, cu privirea pierdută în ceașca de cafea. Pentru o clipă, mi s-a părut că e mai bătrână, mai obosită decât o știam. Poate că și ea suferea, poate că nu știa cum să-și arate dragostea altfel decât prin griji și reproșuri.

— Mamă, hai să nu mai vorbim despre asta azi. Hai să ne bucurăm de Vlad, de timpul ăsta împreună. Poate că nu fac totul perfect, dar încerc. Și am nevoie să mă susții, nu să mă judeci.

Mama nu a spus nimic. A oftat adânc și s-a ridicat, venind să-l ia pe Vlad în brațe. L-a sărutat pe frunte și i-a zâmbit, iar pentru o clipă, am văzut-o pe mama mea de altădată, cea veselă, care mă făcea să râd când eram copil.

Seara, după ce mama a plecat, am rămas cu Radu pe canapea, în liniștea apartamentului nostru mic. Mă simțeam epuizată, dar și ușurată că, măcar pentru o zi, nu mai trebuia să aleg între două lumi. Radu m-a strâns în brațe și mi-a șoptit la ureche:

— O să fie bine, Ana. Trebuie doar să ai răbdare. Și să nu uiți că familia noastră e aici, acum, cu noi.

M-am uitat la el și am zâmbit trist. Știam că are dreptate, dar nu puteam să nu mă întreb: oare voi reuși vreodată să-mi mulțumesc mama? Sau va rămâne mereu o umbră de nemulțumire între noi, oricât aș încerca?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare dintre noi duce o luptă pe care ceilalți nu o văd. Dar oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm liniștea pentru a-i face fericiți pe cei care ne-au dat viață? Voi cum ați proceda în locul meu?