Niciodată nu m-am gândit că voi ajunge aici după divorțul de Ana

— Nu mai pot, Mihai. Nu mai pot să trăiesc așa, cu tăceri și reproșuri în fiecare seară. Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și aburii de la ceaiul uitat pe aragaz. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de oboseală, și nu găseam niciun cuvânt potrivit. Parcă totul se prăbușea în jurul meu, iar eu eram doar un spectator neputincios la propria mea viață.

Când ne-am mutat împreună, eram doi tineri profesori cu vise mari și buzunare goale. Ne-am promis că vom construi ceva, că vom face sacrificii pentru viitorul nostru. Am închiriat un apartament la etajul patru, cu vedere spre blocurile cenușii din cartierul Titan. Ne amuzam pe seama liftului care nu mergea niciodată și a vecinei de la trei care ne bătea la ușă să ne spună că dăm muzica prea tare. Eram fericiți, chiar dacă nu aveam nimic. Sau cel puțin așa credeam atunci.

Anii au trecut, iar rutina ne-a prins în ghearele ei. Salariile noastre abia ne ajungeau de la o lună la alta. Ana preda română la un liceu din centru, eu matematică la o școală generală. Seara, corectam teze și ne plângeam unul altuia de elevii obraznici și de directorii care ne promiteau măriri de salariu „la anul”. Încercam să ne păstrăm optimismul, dar totul devenea din ce în ce mai greu. Prietenii noștri se căsătoreau, făceau copii, cumpărau apartamente cu rate pe 30 de ani. Noi rămăseserăm pe loc, blocați între facturi și visuri neîmplinite.

Într-o seară, Ana a venit acasă mai târziu decât de obicei. Avea ochii umflați și nu voia să vorbească. Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. — Mihai, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Nu mai suntem noi. Nu mai sunt eu. Am simțit cum mi se strânge inima. Am încercat să-i spun că totul va fi bine, că vom trece peste, dar nici eu nu mai credeam în propriile mele cuvinte. În noaptea aceea, am dormit fiecare pe partea lui de pat, cu spatele unul la altul, ca doi străini.

Divorțul a venit ca o eliberare pentru Ana și ca o condamnare pentru mine. Ea a plecat, și-a găsit o garsonieră aproape de școală și a început să iasă cu colegii la cafele și la teatru. Eu am rămas în apartamentul nostru, cu mobila veche și amintirile care mă bântuiau la fiecare pas. Prietenii au încercat să mă scoată din casă, să mă facă să uit, dar nu puteam. Mă simțeam gol, inutil, ca și cum viața mea nu mai avea niciun sens.

Mama mă suna în fiecare seară să mă întrebe dacă am mâncat, dacă sunt bine. — Mihai, nu poți să stai așa, trebuie să mergi mai departe. Dar cum să merg mai departe când tot ce am construit s-a dărâmat într-o clipă? Mă uitam la pozele cu Ana, la bilețelele pe care mi le lăsa dimineața pe frigider — „Să nu uiți să iei pâine!” — și simțeam că nu mai pot respira.

La școală, elevii au observat că nu mai sunt același. Unii mă întrebau dacă sunt bolnav, alții râdeau pe la colțuri. Colegii mă priveau cu milă, iar directoarea mi-a sugerat să-mi iau câteva zile libere. Dar ce să fac acasă, singur, cu gândurile mele? Am început să beau mai mult decât de obicei. Seara, după ce terminam de corectat lucrările, deschideam o sticlă de vin și mă uitam la televizor fără să văd nimic. Uneori, adormeam pe canapea, cu lumina aprinsă și cu telefonul în mână, sperând să primesc un mesaj de la Ana. Dar nu venea niciodată.

Într-o zi, am întâlnit-o pe Ana întâmplător, la supermarket. Era cu o prietenă și râdea, părea fericită. M-a salutat politicos, dar în ochii ei nu mai era nicio urmă de regret. — Ce mai faci, Mihai? — Bine, mă descurc, am mințit eu, deși știam că nu păcălesc pe nimeni. După ce a plecat, am rămas cu coșul plin de nimicuri și cu un gol imens în suflet.

Am încercat să mă apropii de oameni, să ies la bere cu colegii, să mă înscriu la un curs de fotografie, dar nimic nu mă făcea să mă simt viu. Odată, la o petrecere, o colegă, Irina, mi-a spus: — Mihai, trebuie să te ierți. Nu e vina ta că s-a terminat. Dar eu nu puteam. Mă învinovățeam pentru fiecare ceartă, pentru fiecare zi în care nu am știut să o ascult pe Ana, pentru fiecare vis pe care l-am lăsat să moară.

Tatăl meu, un om simplu, mi-a zis într-o seară: — Băiete, viața nu te așteaptă. Ori te ridici, ori te lasă în urmă. Dar cum să mă ridic când nu mai știu cine sunt? Mă uitam în oglindă și vedeam un bărbat obosit, cu cearcăne adânci și privirea pierdută. Nu mai aveam niciun plan, nicio speranță. Doar zile care treceau una după alta, fără rost.

Într-o dimineață, am găsit pe hol o scrisoare de la Ana. Nu era pentru mine, era pentru noul chiriaș care urma să se mute în apartament. Dar am citit-o, ca un hoț de amintiri. Scria despre începuturi, despre curajul de a o lua de la capăt, despre cât de greu e să lași în urmă ceea ce ai iubit. Am plâns ca un copil, pentru prima dată după mult timp. Poate că și eu trebuia să am curajul să încep din nou, să mă iert și să mă accept așa cum sunt.

Acum, după aproape doi ani, încă mă lupt cu demonii mei. Încă mă trezesc uneori noaptea și mă întreb unde am greșit. Dar am început să văd lumina printre crăpăturile vieții mele. Am învățat să trăiesc cu singurătatea, să mă bucur de lucruri mici — o cafea băută în liniște, o carte bună, un zâmbet de la un elev. Poate că nu voi mai fi niciodată același Mihai de dinainte, dar încerc să fiu un om mai bun, mai sincer cu mine însumi.

Oare câți dintre noi rămânem blocați în trecut, incapabili să ne iertăm și să mergem mai departe? Poate că nu e vina nimănui când o poveste se termină. Poate că, uneori, tot ce putem face e să învățăm să trăim cu rănile noastre și să sperăm că, într-o zi, vom avea curajul să iubim din nou.