„Niciodată nu o să te mai caut!” – Lupta mea pentru familie în umbra soacrei mele

— Nu mai suport, Radu! Ori eu, ori mama ta! am strigat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce el stătea în pragul ușii, cu privirea pierdută și mâinile tremurânde. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, liniștea era spartă doar de suspinele mele și de vocea soacrei care răsuna din telefonul lui: „Să nu uiți cine te-a crescut, Radule! Ea nu e de nasul tău!”

Nu știu când am ajuns aici. Poate totul a început în ziua în care Radu m-a prezentat părinților lui. Doamna Viorica m-a privit de sus până jos, ca și cum ar fi evaluat o rochie la reduceri. „Și cu ce se ocupă părinții tăi, draga mea?” m-a întrebat, accentuând „draga mea” cu o ironie tăioasă. Tata era șofer pe autobuz, mama vânzătoare la piață. Nu am avut niciodată bani mulți, dar am avut dragoste și respect. Pentru doamna Viorica însă, asta nu conta. Ea era profesoară pensionară, obișnuită cu altfel de oameni.

La început am încercat să-i câștig simpatia. I-am dus flori de ziua ei, am ajutat-o la curățenie, i-am ascultat poveștile despre „vremurile bune”. Dar niciodată nu era suficient. Îi găsea mereu nod în papură: „Nu se pune așa sarmaua”, „Nu se spală rufele la 40 de grade”, „Nu așa se crește un copil”.

Când am rămas însărcinată, credeam că poate va fi altfel. Că va vedea cât de mult îl iubesc pe Radu și cât de mult îmi doresc să fim o familie. Dar vestea a venit ca un trăsnet pentru ea. „Sunteți prea tineri! Nu aveți nimic pus deoparte! Copiii nu se fac așa, dintr-o greșeală!”

Radu încerca să mă liniștească: „Lasă, iubita mea, o să se obișnuiască. E doar șocată.” Dar șocul ei s-a transformat într-o prezență constantă și apăsătoare în viețile noastre. Venea neanunțată la noi acasă, inspecta totul, critica orice: „Ce-i cu dezordinea asta? Așa vrei să-ți crești copilul?”

În ziua nunții noastre, când toți ar fi trebuit să fim fericiți, ea a găsit motiv să mă umilească în fața tuturor: „Rochia asta nu te avantajează deloc. Parcă ești o fată de la țară.” Am simțit cum mi se rupe sufletul, dar am zâmbit forțat și am mers mai departe.

După nuntă, lucrurile s-au agravat. Radu lucra mult și eu rămâneam singură acasă cu gândurile mele și cu vizitele soacrei. Într-o zi, după ce a plecat trântind ușa, am găsit un bilet pe masă: „Sper că știi ce faci. Un copil nu salvează o căsnicie.”

Am început să mă îndoiesc de mine. Să cred că poate are dreptate. Că nu sunt suficient de bună pentru Radu sau pentru copilul nostru nenăscut. M-am închis în mine și am început să mă cert tot mai des cu Radu. El era prins la mijloc: „Ce vrei să fac? E mama mea!”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Viorica la telefon, Radu a plecat val-vârtej din casă. Am rămas singură, cu burta mare și cu inima frântă. Am sunat-o pe mama plângând: „Nu mai pot! Simt că mă sufoc!”

Mama a venit imediat. M-a luat în brațe și mi-a spus: „Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi. Nici măcar pe soacra ta.”

A doua zi dimineață, Radu s-a întors acasă obosit și abătut. S-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a spus încet:
— Mama vrea să ne mutăm la ea până naști. Zice că acolo e mai bine pentru copil.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Și tu ce vrei?
— Nu știu… Nu vreau să te pierd pe tine, dar nici pe ea nu pot s-o las singură.

Atunci am izbucnit:
— Dar pe mine cine mă întreabă? Eu unde sunt în povestea asta?

A urmat o tăcere grea. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la copilul meu și la ce fel de familie vreau să-i ofer.

Peste câteva zile, când Viorica a venit din nou neanunțată și a început să ridice tonul la mine pentru că nu găsea biberoanele aranjate „cum trebuie”, ceva s-a rupt în mine.
— Ajunge! i-am spus răspicat. Din clipa asta nu mai ai voie să intri aici fără să anunți!

A izbucnit un scandal monstruos. Viorica a țipat că sunt o nerecunoscătoare și că îi iau fiul de lângă ea. Radu încerca să le împace pe amândouă, dar era clar că nu mai poate controla situația.

În acea seară, după ce Viorica a plecat trântind ușa și jurând că „nu o să mă mai caute niciodată”, Radu s-a prăbușit lângă mine și a plâns pentru prima dată de când îl cunosc.

— Ce facem acum? m-a întrebat printre lacrimi.

Nu aveam răspunsuri. Știam doar că trebuie să lupt pentru familia mea, chiar dacă asta înseamnă să pun limite dureroase.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Am născut o fetiță sănătoasă și frumoasă, iar Radu a început să-și dea seama cât de mult rău ne făcea lipsa lui de fermitate.

Viorica nu a venit la botez. A trimis doar un mesaj sec: „Sper că sunteți fericiți.”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă puteam proceda altfel. Dar privind-o pe Maria dormind liniștită în pătuțul ei, știu că am ales ceea ce trebuia.

Oare câte femei din România trec prin același coșmar al relației cu soacra? Oare cât de mult trebuie să suferim până când cineva ne ascultă cu adevărat?