Nu am cumpărat această casă pentru ei – Când familia se mută pe neașteptate

— Nu am cumpărat această casă pentru ei! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Lucian încerca să mă liniștească. Copiii dormeau deja, iar din camera de oaspeți se auzeau șoapte stinse și pași grei. Mă simțeam ca o străină în propria mea casă, sufocată de prezența constantă a socrilor mei, care se instalaseră la noi fără să întrebe, fără să anunțe, ca și cum ar fi fost un drept firesc.

Totul a început într-o dimineață de martie, când Lucian a primit un telefon scurt de la mama lui: „Tatăl tău nu se simte bine. Venim la voi câteva zile.” Nu am avut timp să reacționez. În aceeași după-amiază, au apărut cu două valize mari și o sacoșă plină cu medicamente. M-am străduit să fiu politicoasă, să ascund iritarea care mă rodea pe dinăuntru. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Nimeni nu a pomenit nimic despre plecare.

Casa noastră mică, pe care am cumpărat-o cu greu după ani de chirii și sacrificii, devenise brusc neîncăpătoare. Fiecare colț era ocupat de lucrurile lor: papuci vechi, haine groase, borcane cu murături aduse de la țară. Bucătăria era mereu plină de mirosuri grele de ciorbă și tocăniță, iar televizorul mergea non-stop pe știrile de la ora cinci. Copiii nu mai aveau loc să se joace, iar eu nu mai aveam niciun colț doar al meu.

— Cătălina, nu poți să fii puțin mai înțelegătoare? mi-a spus Lucian într-o seară, când i-am reproșat că nu discutăm nimic despre situația asta.

— Înțelegătoare? Am renunțat la liniștea mea, la intimitatea noastră! Nu mai avem niciun moment doar noi doi! am răspuns printre lacrimi.

El a oftat și a ieșit din cameră. Am rămas singură, ascultând cum mama lui râdea zgomotos la televizor. M-am simțit mică și neputincioasă.

În fiecare zi apăreau noi motive de ceartă. Socrul meu critica felul în care găteam: „La noi acasă nu se făcea așa supa.” Mama lui insista să spele hainele copiilor „cum trebuie”, deși eu abia făceam față programului de la muncă și grijii pentru cei mici. Orice încercare de a-mi impune limite era întâmpinată cu priviri acuzatoare sau tăceri grele.

Într-o dimineață, când m-am dus să pregătesc micul dejun, am găsit frigiderul gol. Mama lui Lucian făcuse „curățenie” și aruncase tot ce i se părea expirat sau „nepotrivit pentru copii”. M-am enervat atât de tare încât am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos până în parc și am plâns pe o bancă, simțindu-mă invizibilă în propria viață.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Lucian a venit târziu acasă și nici măcar nu m-a întrebat unde am fost. Era obosit, apăsat între două lumi: datoria față de părinți și promisiunea făcută mie când ne-am căsătorit că vom avea o viață doar a noastră.

— Nu pot să-i dau afară, Cătălina! Sunt părinții mei! mi-a spus el într-o noapte, când am încercat iar să discutăm.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Ce contează pentru tine? am întrebat cu voce joasă.

A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

În lunile care au urmat, am început să mă schimb. Am devenit mai rece cu Lucian, mai distantă cu socrii. Îmi găseam scuze să stau peste program la serviciu sau să ies cu copiii doar ca să scap câteva ore de atmosfera apăsătoare din casă. Prietena mea cea mai bună, Ioana, mi-a spus într-o zi:

— O să clachezi dacă nu faci ceva. Nu poți trăi mereu pentru alții.

Avea dreptate. Dar ce puteam face? Să-i spun lui Lucian că nu mai suport? Să-i cer să aleagă între mine și părinții lui? Mi-era teamă că orice alegere ar fi făcut ar fi distrus ceva iremediabil între noi.

Într-o seară ploioasă de toamnă, copiii s-au certat urât din cauza spațiului strâmt din sufragerie. Fetița mea cea mică a izbucnit în plâns:

— Vreau casa noastră înapoi! Vreau să fie ca înainte!

Am simțit cum mi se rupe inima. Atunci am realizat că nu doar eu sufăr, ci și copiii mei. Am adunat curajul și i-am spus lui Lucian:

— Trebuie să găsim o soluție. Nu mai putem continua așa. Copiii suferă, noi ne îndepărtăm unul de altul…

A fost pentru prima dată când m-a privit cu adevărat în ochi după mult timp. A doua zi a vorbit cu părinții lui. Nu a fost ușor — au fost lacrimi, reproșuri, vorbe grele. Dar până la urmă au acceptat să se mute temporar la sora lui Lucian din Ploiești.

Când au plecat, casa părea goală și totuși… pentru prima dată după multe luni am respirat ușurată. Dar liniștea aceea avea un preț: relația mea cu Lucian era șubrezită, iar copiii încă întrebau când vor veni bunicii în vizită.

M-am întrebat mult timp dacă am procedat corect sau dacă am fost egoistă. Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericirea ta? Cât poți sacrifica fără să te pierzi pe tine însăți?

Poate că nu există un răspuns clar… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?