Nu am putut să-i iubesc copiii – Povestea unei familii pe muchie de cuțit

— Nu ești mama mea! strigă Ilinca, trântind ușa camerei cu o forță care parcă a rupt ceva în mine. M-am oprit în mijlocul holului, cu mâna încă întinsă spre clanță, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să vorbesc cu ea despre temele la matematică și a treia oară când răspunsul era același: respingere, furie, un zid de gheață între noi.

Mă numesc Raluca și acum patru ani am crezut că am găsit, în sfârșit, liniștea pe care o căutasem toată viața. L-am întâlnit pe Mihai într-o toamnă ploioasă, într-o librărie din centrul Bucureștiului. Era divorțat de doi ani, avea doi copii – Ilinca, de 12 ani, și Vlad, de 9. Eu nu avusesem niciodată copii, dar visam la o familie. Am crezut că dragostea noastră va fi destulă ca să ne țină împreună, să ne vindece rănile.

Primele luni au fost ca un vis. Mihai era atent, cald, mă făcea să râd chiar și după cele mai grele zile la birou. Îmi povestea despre copiii lui cu ochii strălucind de mândrie și dor. Când i-am cunoscut prima dată, la o ieșire în parc, am simțit un nod în gât – Ilinca m-a privit ca pe o intrusă, iar Vlad s-a ascuns după tatăl lui. Am încercat să fiu răbdătoare. Să le aduc dulciuri, să le cumpăr cărți, să le ascult poveștile despre școală. Dar orice gest era întâmpinat cu suspiciune sau indiferență.

— Nu trebuie să te străduiești atât, mi-a spus Mihai într-o seară, când am izbucnit în plâns după ce Vlad refuzase să mănânce cina pregătită de mine. Sunt copii, au nevoie de timp.

Dar timpul părea că nu lucrează în favoarea mea. După ce ne-am mutat împreună, weekendurile în care copiii veneau la noi se transformau într-un coșmar tăcut. Ilinca își petrecea orele închisă în cameră, ascultând muzică la căști, iar Vlad se uita la desene animate fără să scoată un cuvânt. Orice încercare de apropiere era respinsă cu o răceală care mă făcea să mă simt invizibilă.

Mama mea mă suna des și mă întreba dacă sunt sigură că asta vreau.

— Raluca, nu poți forța lucrurile. Poate nu ești făcută să fii mamă vitregă.

Mă durea fiecare cuvânt. Îmi doream atât de mult să fiu acceptată! Seara, când Mihai adormea lângă mine, mă uitam la tavan și mă întrebam dacă nu cumva greșisem alegând acest drum. Dar îl iubeam pe Mihai și credeam că iubirea poate schimba totul.

Într-o zi de vară, când Vlad a venit plângând la mine pentru că se certase cu un coleg la școală, am simțit pentru prima dată că poate există speranță. L-am ținut în brațe și i-am spus că e normal să fie supărat. A doua zi însă, când mama lor biologică a venit să-i ia, Vlad s-a uitat la mine și a spus:

— Nu-i spune mamei că am plâns la tine!

Am înțeles atunci că oricât m-aș strădui, voi fi mereu pe locul doi. Sau poate nici măcar atât.

Relația mea cu Mihai a început să se schimbe. El încerca să fie mediator între mine și copii, dar uneori îl simțeam obosit și frustrat.

— Nu poți să-i forțezi să te iubească, Raluca! Sunt copiii mei! spunea el ridicând tonul.

— Dar eu ce sunt? Ce loc am eu aici? urlam eu înapoi, cu lacrimi în ochi.

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și discuții în șoaptă după ce copiii adormeau. M-am trezit izolată nu doar de ei, ci și de prieteni – nimeni nu părea să înțeleagă cât de greu e să fii mereu cea care încearcă și niciodată nu reușește.

Într-o seară de decembrie, după ce Ilinca a făcut o criză pentru că nu găsea o rochie pe care o lăsase la mama ei, Mihai a plecat nervos din casă. Am rămas singură cu Ilinca care plângea și mă acuza că îi stric viața.

— Dacă n-ai fi apărut tu, tata nu s-ar fi despărțit niciodată de mama!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu eram vinovată pentru divorțul lor, dar eram țapul ispășitor perfect. În acea noapte am dormit pe canapea și am plâns până dimineața.

Am început să evit weekendurile cu copiii. Îmi găseam scuze să plec la mama sau la prietene. Mihai observa și devenea tot mai distant.

— Nu pot trăi așa! Nu pot alege între tine și ei!

Știam asta. Și totuși, nu puteam renunța la el. Dar nici nu puteam trăi cu sentimentul permanent de respingere și vinovăție.

Într-o zi am găsit un desen făcut de Vlad: el, Ilinca și tatăl lor ținându-se de mână. Eu nu apăream nicăieri. Am stat mult timp privind foaia aceea colorată stângaci și am înțeles că locul meu nu era acolo.

Am decis să plec. I-am spus lui Mihai într-o seară ploioasă de martie.

— Îmi pare rău… Am încercat tot ce am putut… Dar nu pot trăi mereu ca un intrus.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Știu… Și mie îmi pare rău.

Am plecat fără scandaluri sau reproșuri. Doar cu un gol imens în suflet și cu întrebarea dacă aș fi putut face ceva diferit.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din Drumul Taberei. Încerc să-mi reconstruiesc viața, dar uneori mă trezesc noaptea gândindu-mă la Ilinca și Vlad. Poate într-o zi mă vor ierta pentru că n-am putut fi mama de care aveau nevoie.

Oare există familii fericite după divorț? Sau unele răni pur și simplu nu se vindecă niciodată? Voi ce credeți?