„Nu ești de nasul nostru!” – Povestea mea cu Vlad și zidul dintre lumi

— Ioana, ce cauți aici? Vocea doamnei Radu a tăiat aerul ca o lamă, rece și tăioasă, în timp ce eu stăteam în pragul ușii lor, cu un buchet de lalele galbene în mână. Mâinile îmi tremurau, iar Vlad, iubitul meu, încerca să mă prindă de cot, să mă liniștească. Dar privirea mamei lui era ca o sentință.

Nu era prima dată când simțeam că nu sunt binevenită. De fiecare dată când veneam la ei, simțeam cum pereții casei mă apasă, cum fiecare tablou scump și raft plin de cărți mă judecă. Tatăl lui Vlad, profesor universitar la Litere, nici nu se obosea să mă salute. Doar ridica din sprâncene și își dregea glasul, ca și cum prezența mea ar fi fost o greșeală gramaticală pe care nu o putea corecta.

— Am venit să vă salut… și să vă aduc flori, am bâiguit eu, încercând să zâmbesc.

— Nu trebuia, a răspuns ea sec. Noi nu obișnuim să primim musafiri neanunțați.

Adevărul era că Vlad mă rugase să vin. Era ziua lui și voia să-i cunoască familia fata pe care o iubea. Dar pentru ei eram doar „fata aia de la periferie”, crescută de o mamă singură care muncea la supermarket și un tată care dispăruse din peisaj când aveam șase ani. Pentru ei, eram o pată pe reputația fiului lor.

— Vlad, vino puțin în bucătărie! a strigat doamna Radu, ignorându-mă complet.

L-am văzut pe Vlad cum se zbate între două lumi: cea a părinților lui, unde totul era ordine, diplome și reguli nescrise, și lumea mea, unde fiecare zi era o luptă pentru supraviețuire și puțină bucurie. Am rămas singură în hol, cu florile în mână, simțindu-mă mai mică decât oricând.

Când s-a întors, Vlad avea ochii roșii. — Ioana, hai să mergem…

Am ieșit fără să spun nimic. Pe drum, Vlad a tăcut. Eu am plâns în tăcere. Știam că nu e vina lui, dar simțeam că nu voi fi niciodată destul pentru lumea lor.

A doua zi, am primit un mesaj de la el: „Mama vrea să vorbim toți trei.” M-am dus cu inima strânsă. Ne-a așteptat la masă, cu o cafea aburindă și o privire glacială.

— Ioana, Vlad e singurul nostru copil. Avem planuri mari pentru el. Nu vrem să-l vedem rătăcind pe drumuri greșite. Tu ai alte valori. Nu e vina ta. Dar nu sunteți potriviți.

— Doamnă Radu… eu îl iubesc pe Vlad. Și el mă iubește pe mine.

— Dragostea nu ține de foame și nici nu plătește facturile. Știi tu ce înseamnă să fii soția unui universitar? Să ții pasul cu discuțiile noastre? Să nu te faci de râs la vreo recepție?

Am simțit cum obrajii îmi ard de rușine. M-am ridicat brusc.

— Poate că nu știu toate astea… dar știu ce înseamnă să lupți pentru cineva.

Vlad a încercat să intervină:

— Mamă, te rog…

— Vlad! Nu vreau să te văd distrus din cauza unei pasiuni trecătoare! Ai uitat cine ești?

A urmat o ceartă cumplită între ei. Eu am ieșit pe ușă fără să mai privesc înapoi.

Au urmat luni grele. Vlad venea la mine pe ascuns. Îmi aducea flori din piață și vorbe dulci. Dar presiunea era tot mai mare. Mama lui îi făcea cunoștință cu „fete potrivite”: fiica unui avocat, nepoata unui director de bancă… Toate elegante, toate cu zâmbete perfecte și vocabular ales.

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit la mine ud leoarcă.

— Ioana… nu mai pot. M-au amenințat că dacă nu renunț la tine, mă dau afară din casă și nu-mi mai plătesc facultatea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Și ce vrei să faci?

— Nu știu… Te iubesc, dar nu vreau să-ți distrug viața. Nici pe a mea.

Am stat amândoi pe canapea, ținându-ne de mână ca doi naufragiați pe o insulă pustie.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Iartă-mă. Nu pot lupta cu ei.”

Am plâns zile întregi. Mama mea m-a găsit într-o dimineață cu ochii umflați de plâns.

— Ioana… n-ai pierdut nimic. Dacă te-ar fi iubit cu adevărat, ar fi rămas lângă tine.

Dar eu știam că Vlad mă iubise. Doar că uneori dragostea nu e destul când lumea întreagă îți spune că nu meriți.

Au trecut ani de atunci. L-am văzut pe Vlad la braț cu o fată „potrivită”, la o nuntă unde eu serveam la mese ca ospătăriță. M-a privit scurt, cu regret. Eu am zâmbit amar și mi-am văzut de treabă.

Uneori mă întreb: dacă m-aș fi născut într-o altă familie, ar fi fost altfel? Sau suntem condamnați să ne ciocnim mereu de zidurile ridicate de alții?

Voi ce credeți? Dragostea poate învinge prejudecățile sau suntem mereu prizonierii lumii din care venim?